Oamenii simpli au de multe ori probleme complicate. Asa si in povestea relatata mai jos de un prieten, seara trecuta – in timp ce, aparent inexplicabil, un om politic de anvergura lui Basescu parea sa nu vada adevarurile simple din jurul lui…

Cica ar fi fost odata, de mult, prin anii ’80 – un tanar absolvent de Liceu care se angajase in cadrul unei intreprinderi de comert exterior, fiindca stia mai multe limbi straine si pentru ca “asa era normal”: nu se cuvenea sa umbli hai-hui, fara nici o problema pe cap, numai cu gandul la fete si muzica, la filme si lecturi particulare neobligatorii, cu un program de viata construit dupa propriul chef – sculat dimineata, alergat in parcul de langa casa, dus, mic dejun, si apoi … leneveala de tot soiul…

In fine, ajuns in randul oamenilor cu totul speciali – lucratori in comertul exterior, tanarul absolvent de liceu a fost pus sa faca practica in mai multe departamente ale marii intreprinderi, pana intr-o zi, cand nimeri la Departamentul Administrativ. Motivul pentru care el insusi ceruse mutarea  in acest Departament important dar … marginal, ar fi fost obtinerea unei angajari permanente – cu carte de munca si implicit pregatirea  pentru a deveni membru de partid… Cu carte de munca si acceptat in randurile Partidului Comunist Roman, tanarul absolvent isi imagina ca portile unui viitor stralucit i se vor deschide…

Dialogul de mai jos mi-a fost relatat intocmai de catre acest tanar, care astazi este om la casa lui, tata a doi copii si parca de-o viata in economia de piata pe care o vedem inflorind in jurul nostru, la tot pasul… In functie de conducere, e un bun exemplu pentru noi toti – ca munca cea mai de jos este extrem de utila, si nimic nu s-ar face fara oamenii marunti, care fac lucruri marunte, acel “cineva care face lucrurile sa mearga” – vorba unui slogan comercial des difuzat in timpul din urma…

Partenerul de dialog al tanarului nostru este Nenea Hustiu, un om tanar la suflet – al carui par alb si glas domol tradeaza o varsta inaintata (de aici si o oarecare preocupare fata de pensie si chestiuni filosofic-existentiale). Decorul este un depozit ticsit, plin pana la refuz de cutii de carton si saci de plastic, in care se afla tot felul de pulovere, tesaturi, perdele, corturi, fire textile, bumbac,…

Tanarul : Mi-a zis Tanti Norica sa vin sa va ajut, ca aveti de trimis niste pachete tocmai pana in America! Mi-a dat si lista asta, a zis ca stiti dumneavoastra…

Nenea Hustiu: Mda “Tanti Norica” – da’ ea stie ca-i spui astfel? Ce, e asa de batrana – sau te pomenesti ca ati fi rude?! Ei, hai, nu te supara – am zis si eu, n-am dat cu parul: uite, nu mai are voie omul sa aibe o parere, sa mai spuna o vorba ca deja e interpretat … ce ziceai? Ehei, s-o fi cunoscut tu pe Tanti-ta Norica in tineretile ei, ce mandrete de fata, acu’ dupa doi copii… daca n-o avea si nepoti… ce ziceai?

Tanarul (repeta) : … niste mostre, in America!

NH: … Da, da, da, America… mda, in SUA! … sau USA, ca asa mi-au zis sa trec pe avizul de expeditie desteptii  aia… Inseamna ca au sunat-o si pe ea, cum e normal: eu nu fac nimic pana nu-mi spune Doamna Norica! Ea e sefa mea, ma … intelegi? … Oare cum o fi corect pana la urma, SUA sau USA? Tu ce zici?

T.(dupa un moment de reflectie): Pai, Nene, depinde de limba in care vrei sa le scrii!

N.H.: … adica cum sa vreau sa le scriu? Pai e clar: le scriem sa inteleaga aia de la DHL – eu le dau pe semnatura si gata – de acolo mai incolo, ii priveste pe ei! Noi ne spalam pe maini pustiule, intelegi? Imi dai voie sa-ti spun “pustiule” – nu de alta da am un baiat care e deja la casa lui, sunt Bunic daca vrei sa stii!

T: sa va traiasca! Ma bucur sa aud! Ne spun aia de la DHL ce sa trecem pe hartii, atunci cand vin sa ia marfa… Sau mergem noi sa le-o dam lor?

NH: La banii pe care ii platim?! Adica, nu stiu cat platim, n-am eu de unde sa stiu treaba asta, da’ iti dai seama ca e scump, nu?… de aici pana in America intr-o zi – hai, poate doua… Maxim doua! Iti dai seama, peste ditai Oceanu’… Hai, da lista aia incoace, ca acu’ trece ziua! (Pleaca amandoi printre rafturile depozitului, se intorc dupa o vreme la “bancul de lucru” – de fapt o masa mai mare, cu bratele pline de pulovere de diferite marimi, modele si culori)

NH (ia un cutit cu varf si incepe sa intepe puloverele, unul cate unul… oftand, devenind brusc serios si trist – ba chiar usor incruntat): Eeei, ce pacat, dom’le! Ce pacat!

T: Pacat ce – ca trebuie sa le stricati? De ce o faceti?

NH: Asa e Legea, mostre fara valoare – si ca sa fie fara valoare, trebuie sa aibe “defect vizibil”… Da’ eu totusi, vezi – fac gaurile astea cat de mici pot, ca ma gandesc asa: poate le-o purta vreun negru sarac, acolo la aia, in America! Sa le dea si ei la unul sarman, dupa ce-si fac treaba cu ele, si ala, cand le-o primi, sa nu stea sa coasa si sa ma-njure pe mine ca de ce-am taiat asa de mult…