Înainte de 1989, noţiunea nu exista printre noi: aveam cel mult ore de întâlnire, la care unii ajungeam punctuali iar unele se lăsau aşteptate…
Scenele erau caraghioase, mai ales atunci când se întâmplau în faţa celebrului “Ceas de la Universitate”!
Dar “deadline“?! Nu pomeniserăm de aşa ceva. Trăiam în afara unei asemena grozăvii, pentru că în jur auzeam tot felul de minciuni despre care ştiam că nu avem voie să râdem decât pe înfundate.
De pildă, gluma reală “CINCINALUL ÎN 3 ani şi jumătate!“… În rest, nu se stabilise o dată certă de intrare în comunism. Noua orânduire, visul de aur al omenirii, era “undeva, acolo” … sau “undeva, departe”; iar noi trebuia să avem răbdare, să credem ce ni se spune şi …să aşteptăm!
Ei bine, din aşteptarea asta ne trezeste noul capitalism de vreo 20 de ani – însă abia criza actuală pare că ne învaţă cu adevărat de ce “timpul nu mai are răbdare cu oamenii”… Însă chiar şi aşa, unora nu le vine să accepte termenul: zic că ar fi prea …morbid! (citeşte: “le-ar omorî pasiunea”)
Auzi tu! Linia, termenul, data, ziua, ora, minutul … pe care dragul de el, românul să nu poată să-l amâne un pic, să-l negocieze un pic, să-l întindă un pic, pentru că … dincolo e: moartea!
“PUUU-AAH!”, vorba lui Al Pacino.