sommelier

Trăim în plină epocă a colericilor. Nerăbdarea țintuiește oamenii în războaie ale orgoliului, în care supraviețuirea depinde de gradul de nepăsare și împlinirea interesului imediat. Nimic nu mai pare planificabil pe termen lung. Vara facem o urgență din pregătirile pentru Moș Crăciun … poate trăim o inflație de cadouri și de aceea am intrat într-o promoție continuă? … sau poate ne-am săturat să nu putem atinge perfecțiunea divină și atunci – de ce ne-ar (mai) interesa să înțelegem virtutea răbdării?

Și totuși. Nu îmi pot imagina că educația se poate face prin ignorare, ci prin implicare și metodă. Iar pentru a funcționa, educația trebuie însoțită de puterea exemplului. Răbdarea profesorului se împletește cu înfrânarea de care acesta e (sau nu e) capabil. Sensul profund educativ al răbdării, foloasele pe care ascultarea și vorba blândă le aduc în procesul de cunoaștere, tipologia răbdării scrisă în funcție de vârstele vieții … sunt întrebări pe care se cuvine să le adresăm, sunt aspecte ale caracterului nostru care ne fac mai mult sau mai puțin modele atractive sau cel puțin suportabili, pentru cei din jur.

A aștepta ca lucrurile să se schimbe, a avea răbdare cu lucrurile pentru ca ele să-L reveleze pe Creator sau a suporta cu stoicism imperfecțiunile celorlalți este de-abia stadiul incipient al exersării răbdării. Dacă vrem să distingem între viața ca plăcere (a gustării clipei) și viața ca un șir de zile înghițite nemestecat, într-un ritm nebunesc, atunci trebuie să ne găsim puțin timp pentru a medita.

Ni se cere să renunțăm la confort pentru a câștiga în răbdare? Nu, dar e obligatoriu să medităm la confortul în care trăim – în principal pentru a nu deveni prizonierii unei stări călduțe, care să genereze ea însăși nerăbdare și dorința de schimbare (din … plictis)!

Amânarea sine-die pe care o conține caragialescul ”Ai puțintică răbdare, monșer!” s-ar traduce în engleză prin sfatul relativizării ”Take it easy!” – adică luați viața mai ușor, nu puneți la suflet, lăsați-o mai moale … Dacă ar exista o ramură a filosofiei balcanice numită miticism, aceasta ar propune prin celebra formulă a amânării deciziilor, poate chiar o prelungire iluzorie a vieții. Iar la polul opus – am avea paronimul misticismului, care propune înțelegerea trăită a dimensiunii absolute a răbdării, ca iubire atotiertătoare, ce se manifestă clipă de clipă. Miticism si misticism … sunt lumi diferite, pentru că avem de-a face cu epoci si concepții despre viață (și răbdare), diferite. Răbdarea e o pulsație iertătoare a inimii, un ritm al pașilor prin care viața devine parcurs al cunoașterii.

Sau, altfel spus: nu poți fi și bețiv și sommelier, în același timp. Antonimele pot co-exista în societate, însă ființa umană îmi pare prea fragilă pentru a duce în spate roluri duble. Poate doar agenții unor servicii s-o facă, după ani de antrenament și educare. Fie ne lăcomim, devenind băutori până la pierderea identității, fie ne abținem – rezumându-ne la cultivarea gustului, stimulând privirea să descifreze detaliul, analizând amintirile și învățând bucuria de a retrăi clipa, pe măsură ce extragem din ea energie și înțelepciune. Ideea că viața are gust ni se dezvăluie abia pe măsură ce învățăm a dilata clipele … iar ca imagine – vă propun să petrecem mai mult timp cu rumegatul amintirilor. Să ne aducem aminte de legămintele pe care le-am făcut și să căutăm răbdarea, încrederea și speranța de a aștepta împlinirea lor!

Însă viața noastră, care implică o confruntare zilnică a răbdării față de sine cu nerăbdarea justificată în imperfecțiunea descoperită la celălalt, a căpătat în ultima vreme aspectul unei lupte inegale între răbdare și impertinență. Speranța că ”le va veni mintea la cap” și credința că modelele se impun prin exemplul propriei dăruiri ne fac să răspundem cu o tentă de relativizare pozitivă față de criza morală pe care o parcurgem în tranziția ce nu pare a se termina prea curând …

13 Iunie 2018, București


Sunt unul dintre aceia care cred că omul are suflet și prin aceasta o serie de virtuți și slăbiciuni care nu se pot explica întodeauna fizico-chimic, nici măcar psihologic sau filosofic … și de aceea, mai avem uneori nevoie să apelăm la teologie (unii) sau artă (alții) pentru a desluși – unii cu credința, alții cu pasiunea – misterele lumii în care ne învârtim: deseori fără direcție, dezorientați și mințiți de luminițe care se dovedesc a fi licurici (Poetul ne-a spus așa frumos: ”muști de-o zi” …).

Pentru că eu cred că sufletul există, trebuie să mă decid să am grijă de calitatea lui principală, care este nemurirea. Iar locul unde îmi doresc să parchez picătura mea de infinit nu poate fi decît un loc al liniștii, al armoniei, al Frumosului care este și Bine. Numai că această dorință a mea necesită două lucruri: din partea mea un efort minim, acela de a alege cu libera mea voință, să ajung acolo (deci să mă orientez, să vreau să mă îndrept spre Bine) și din partea lui Dumnezeu, cel mai mare dar – al mântuirii.

În relația de iubire dintre Creatorul meu și mine se interpun, bineînțeles, slujitorii răului, cărora le permitem (cu același liber-arbitru!) să ne facă rău acolo unde ne doare mai mult, în lăcomia și mânia noastră – atunci când ne lăsăm intrați în hora lor, atunci când dăm frâu liber slăbiciunilor noastre. O asemenea slăbiciune este frica, trista înlocuitoare a speranței.

În politică, ”arta compromisului”, locul predilect al minciunilor și fățărniciei, frica cea trist înlocuitoare a speranței este hrănită zilnic cu viclenia și egoismul realizării propriilor interese.

Dar despre minciună știm că nu rezolvă – ci amână (deci ne ține pe loc), multiplicând la infinit mizeria imoralității, până când, cuprinzând sistemul social în asamblu, vreo nouă revoltă sau (ad)mirabilă revoluție vine să ”repare” sau să ”restaureze” ceea ce a fost deja o dată pentru întotdeauna reparat, prin venirea Mântuitorului. Singura revoltă pe care o mai pot accepta, după ce România a promis că se leapădă de comunism și dictatură – este față de păcat. Dar Dumnezeu singur știe ceea ce ne așteaptă și ce are de gând cu noi, pentru că istoria este o frumoasă desfășurare a Voinței divine.

Zilele acestui final de an, ne-au adus în fața ochilor un Partid Comunist Român cosmetizat – iar pe masa Președintelui de origine și cu ținută regală o propunere greu de acceptat sau de refuzat: suspendarea, la cheremul majorității nou-create.

Rostul acestui articol? Să-mi aducă aminte în primul rând, că nu pot fi de stânga iar în al doilea rând, că nu voi face politică – fiindcă nu m-aș putea înscrie, în vechile și sănătoasele condiții ale votului cenzitar … În al treilea rând, că am o datorie, cu ajutorul prietenilor mei – să veghem ca opoziția la rău să aibă continuitate.

Așa să ne-ajute Dumnezeu!


“Ieşirea” (din Egipt) şi “Numerii” (organizarea poporului lui Israel) ne descriu numeroase momente în care poporul ales cârteşte împotriva Domnului său.

Cum, Doamne – ne prefacem noi astăzi a nu înţelege -, nu au ştiut strămoşii israeliţi să Te răsplătească pentru binefacerile pe care Le-ai revărsat asupra lor decât numai cârtind, adică punând la îndoială şi la încercare îndelungă-răbdarea Ta?!

… dar lucrurile nu s-au schimbat cu mult şi nu stau foarte diferit nici în zilele noastre …

Sunt minuni la tot pasul (cum era pe vremuri mana cereasca), dar nouă – ca şi acelora -, nu ne mai ajung minunile pe care le ştim, care ne-au minunat deja …, ci noi ne dorim mereu noutatea, ineditul, ne dorim să fim surprinşi mereu de cadou de tipul “jucărie nouă”, uitând că cel mai de preţ cadou este viaţa noastră şi că pe acesta nu ni l-am făcut singuri!

Trebuie meditat cu seriozitate cum se naşte sau de unde vine în mintea omului (sau “cum se aşterne peste mintea omului”?), plictiseala?

Credem că un rol nefast îl poate avea şi memoria selectivă – aceea care reţine din trecut numai acele momente care ne convin, de care ne aducem aminte cu plăcere, pe care ni le dorim din nou, pe care am vrea să le retrăim. Uităm contextul şi visăm cu ochii deschişi, căutând să aflăm un gust deformat al amintirilor …

Cu gândul la trecutul “de aur” pe care l-am pierdut şi plictisindu-ne de starea de bine a unui prezent în care nu ştim să ne oferim surprize plăcute, ce ne putem aştepta de la viitor, altceva decât la o sfântă pedeapsă împotriva cârtelii?!


Preaplinul scurtei epoci de boom 2004-2008 frematand inca in amintirea multora si fara un orizont luminos pentru anii ce stau sa inceapa (criza americana de la finalul lui 2008 abia anul acesta si-a mutat centrul in Europa), apare tot mai bine conturata tagma nemultumitilor:

  • fie sunt din aceia care considera ca au pierdut ceva;
  • fie sunt din aceia care considera ca nu castiga suficient;
  • fie sunt din aceia care se considera tradati;
  • fie sunt din aceia care se considera uitati …

… ce ii uneste pe toti nemultumitii intr-o tagma a carei voce incepe sa se faca tot mai auzita in ultima vreme?

Noi credem ca lipsa exercitiului rabdarii!

Despre rabdare am avut prilejul sa meditez anul trecut vreme de trei luni, si nu singur – ci la umbra mangaietoare a primului teolog al crestinismului – Sfantul Pavel.

Recomand cu caldura spre meditatie acelora care se grabesc sa lase frau liber nemultumirii sa le copleseasca pacea si echilibrul launtric, spre lectura: Romani (5) si Evrei (12).

In Scrisoarea catre Romani – capitolul 5 – ni se explica felul in care apare si lucreaza in om virtutea rabdarii, spre dobandirea uneia dintre cele trei virtuti capitale – cea a sperantei: “… suferinta aduce rabdare, si rabdarea incercare, si incercarea nadejde“.

In Scrisoarea catre Evrei – capitolul 12 – ni se atrage atentia ca virtutea rabdarii nu poate lipsi intr-un proces al inteleptirii, dar mai ales asupra tentatiei abandonului (la inceput, rabdarea oricarei mustrari e un exercitiu cu gust amar): “rabdati spre inteleptire” si “orice mustrare la inceput nu pare ca e de bucurie, ci de intristare, dar mai pe urma da celor incercati cu ea roada pasnica a dreptatii“.

Vremea nemultumitilor – vremea nerabdatorilor!


… aveam in Scoala o Doamna Profesoara care ne repeta aceasta zicala, pana in cele din urma am invatat-o pe dinafara.

Mai greu ne e atunci cand trebuie sa o aplicam, in viata de zi cu zi! De ce?

1. Pentru ca ne-am “obisnuit” sa fim sinceri si am ajuns in fine sa spunem ce gandim, ce ne trece prin cap, atunci cand ne trece prin cap, asa cum ne trece prin cap. Daca in cap imi vuieste o furtuna, cum sa exprim un susur de izvor? Si totusi, zicala asta ne spune: Tonul face muzica …

2.  Pentru ca ni se pare ca nu ne-am auzi soaptele in zgomotul din jur, si de aceea ne trezim ca ridicam glasul pe masura ce si celalalt ridica glasul – iar escaladarea tonului e forma fireasca in care se dezvolta dialogul …

3. Pentru ca vrem sa fim convingatori: “cine canta mai tare, canta mai frumos” – spunea glumind un prieten odinioara …

4. Pentru ca nu ne pricepem la nuante, de-abia intelegem cand ni se vorbeste pe sleau …

5. Pentru ca nu ne-am antrenat virtutea rabdarii, in special acea calitate exceptionala de a asculta pe celalalt cand are ceva de spus, si preferam sa intervenim cu brutalitate dand propriile noastre replici, care nu de putine ori vibreaza disonant cu muzica interpretata de ceilalti…

6. Pentru ca odata cu procesul de imbatranire, ne anchilozam si vrem sa fim noi cei ascultati, in loc sa mai vrem sa ascultam si noi pe altii (ne temem ca vom pleca neascultati pe lumea cealalta :-)!)

7. Nu cunoastem in profunzime nici termenul de respect, nici sentimentul dragostei fratesti – dar nu ne putem imagina cu seriozitate un razboi al florilor, scena aceea cu ingerasi din filmele lui Charlie Chaplin, in care toti se pupa cu toti, fiecare cedeaza intaietatea sa celuilalt … (The Kid)

O lume fara certuri, in care TONUL ar prima MUZICII: plictisitor si nefiresc, nu-i asa?!

O lume minunata, in care veti gasi ... numai copii!