“Zoaie” e un cuvânt care ne-a venit dintr-un adaos slav. 

Adică, la un moment dat în gospodăriile plaiului nostru mioritic, gospodinele au simţit nevoia, după efortul lor complex de pregătire casnică a leşiei (o combinaţie astăzi secretă, obţinută din decantarea apei cu care s-a stins cenuşa cuptorului) şi a săpunului de rufe (la rândul lui un amestec bine proporţionat al apei de ploaie, grăsimilor animalice – fierte/arse şi a sodei caustice); să numească într-un anume fel apa murdară ce rămânea în urma spălării rufelor… Şi au preluat termenul “zola” – fie din bulgară, fie din ucraineană! Nu l-au lăsat aşa, ci vor fi spus, – cu oarecare doză de zăduf şi oarecum imperativ bărbatului-beneficiar al serviciilor de curăţenie : HAI, FĂ ŞI TU CEVA! MĂCAR ARUNCĂ ZOAIA ASTA ÎN FUNDUL GRĂDINII!

Cuvânt provenind din lumea satului, zoaia s-a mutat în iarna aceasta pe bulevardele Capitalei scoţând la lumină murdăria în care trăim! Să nu ne lăsăm totuşi copleşiţi de urât – ci mai degrabă să ne imaginăm tonele de praf pe care va trebui să le îndepărtăm cumva, la primăvară… Să ne trăiţi, Dom’ Primare! Şi să nu ne lăsaţi fără comandamente de urgenţă când ne va asalta praful primăverii!