E minutul 72 al partidei Brazilia – Coreea de Nord şi crainicii sărbătoresc golul lui Elano: fază tipic braziliană, cu pasă la întâlnire şi şut fără preluare (geniul lui Robinho supus unor cursuri de telepatie aplicată…)

Obosit, adorm înainte de finalul partidei, cu regretul că pentru prima oară de când mă uit la campionatele mondiale nu am auzit samba vibrând în tribune 😦 ! – ritmul echipei seleção mi-a lipsit fizic …  Poate şi Kaka i-a simţit lipsa?

Visez frânturi de amintiri cu meciul în care Italia lui Paulo Rossi i-a învins pe contaatac, deşi nu meritau, vai! – căci au refuzat să accepte varianta baricadării cu fundul în poartă. În 1982 aveam 16 ani, iar visul îmi readuce aproape pe Socrates, Zico, Falcao, Eder … Doamne, ce mai dansau pe teren purtaţi de ritmul tribunelor! Era altul fotbalul atunci?!

Dimineaţa, CNN (!) laudă prestaţia deosebită a nord-coreenilor şi mă informează asupra rezultatului final – un 2-1 absolut meritoriu. Cât va cântări golaverajul în economia clasamentului “grupei de foc” în care outsiderul va negocia golaverajele celor mari. Cine sunt cei doi câştigători? Întrebarea rămâne deschisă – probabil până la final.

Şi uite cum, din meci în meci, am ajuns la ultima partidă a primei serii a grupelor: campioana inimilor noastre de europeni, Spania – intră în joc cu o Elveţie superorganizată de un neamţ Ottmar Hitzfeld, şi … pierde cu 1-0. Reţeta am mai văzut-o recent în Inter – Barca.

Tema discuţiei e veche … dar mereu actuală: merită respectul nostru echipele superdefensive? Legiuitorii au introdus 3 puncte pentru victorie şi doar 1 pentru egal – dar parcă tot nu ajunge! Ce ar putea să facă în plus? Să premieze driblingurile, să acorde jumătăţi de punct pentru bare?!

Când apărarea bate atacul, trăim un sentiment acut al nedreptăţii. Ce e de făcut? Să ne amintim că fotbalul e numai un joc – şi că viaţa merge mai departe! 🙂