Fotbal



Campionatul European de Fotbal ar fi locul și momentul care să ne arate că diferențele majore între bogați și săraci pot fi driblate de talentul înnăscut al celor mai puțin privilegiați.

Urmărim deci confruntările sportive și prin prisma geografiei economice, pentru că diferențele dintre Vest și Est ne privesc în mod direct, le simțim pe pielea noastră. Trăim într-o Europă tot mai slăbită de Grexit-uri și Brexit-uri, învecinată de-o Rusie care se simte amenințată (de cine-ar putea înghiți-o?) și o Turcie care ar vrea să rămână neutră (dar kurzii și statutul NATO n-o prea lasă).

Uniunea Europeană s-a extins de la Vest spre Est, pentru că Oceanul Atlantic e un baraj suficient de serios pentru a nu fi luat în considerare. Drumul spre Est – sau ”Drang nach Osten” (germ. ”Înghesuiala către Est”) este o soluție din care  facem parte și noi. Iată mai jos, o hartă cu etapele expansiunii previzibile a Europei – vi se pare că ar fi un succes? Și încă unul de durată? Oare se va încheia după integrarea completă a Balcanilor de Vest? Sau după ce ne vom uni cu frații noștri moldoveni, sub albastrul steag cu stele? După ce Vestul pro-european al Ucrainei se va rupe de Estul filo-rus? După ce Turcia va deveni o soluție permanentă de depozitare a maselor musulmane care altfel ar modifica esența Europei?

Fiecare gând din cele de mai sus reprezintă tot atâtea focare de război, pentru că lucrurile se fac cu aceleași metode barbare – care presupun înlocuirea unei stăpâniri cu o alta. Definiție a vremelnicelor străluciri, Imperiul European nu poate avea însă două Capitale. Și de aici: Brexitul – pe măsură ce Bruxelles-ul va căuta să stălucească tot mai tare, Londra se va retrage, neputând renunța la mileniul de Parlament propriu și nevrând să învețe dansul pe muzica altora.

Înainte de (posibila) descalificare a rușilor și englezilor, poate trebuie să ne punem serios problema slabei organizări franceze a EURO 2016 – căci această slăbiciune a permis brutalități de ev mediu într-un mileniu al integrării și armoniei pan-europene. Nimic întâmplător, englezii și rușii pot fi acuzați că intenționat au provocat lupte de stradă, pentru a fi dați afară ca inderizabili/intolerabili: ce motiv de ură mai potrivit pentru a defini un eșec al Uniunii Europene?

De altfel, francezii însăși își pot găsi scuze pentru că – nu-i așa? – au învățat (vai, din păcate, în ultima vreme) să se concentreze mai mult pe pachete uitate și mașini suspecte și au uitat că în comportamentul suporterului de fotbal e loc de multă, foarte multă refulare.

Din ardoarea confruntărilor Est-Vest, din rezultatele strânse ale meciurilor dintre echipe care valorează sute de milioane si cele care abia se ridică la a zecea parte, din analiza valorilor care compun băncile de rezerve ale echipelor egale la start (dar numai acolo), gândim că în Franța se joacă de fapt mai mult decât un simplu Campionat European. Eu cred că în joc este viitorul Uniunii Europene. Dar poate, mă înșel?! Nu cred, pentru că egalitatea lui ”zero-la-zero”, în politică, nu există.

2 iunie harta Expanding the EU to east-01

 


Vineri, 10 Iunie – Ziua Meciului cu Franța, pe Stade de France.

Minge

Gândul care ne-a însoțit la stadion a fost legat de mingea cea rotundă pe care francezii au agățat-o de celebrul lor turn, un gând optimist pentru că la urma-urmei totul e posibil, în fotbal (și nu numai).

Dacă ar fi fost vorba de rugby, ne-am fi bucurat pur și simplu de un meci contra unei mari puteri, și nici nu s-ar fi pus problema învingătorului. Atunci ar fi contat eventuala diferență de scor și numărul de eseuri primite (eram probabil concentrați în a le refuza obținerea bonusului ofensiv pe spinarea noastră) …

Dar mingea de fotbal e rotundă, și mai ales după ce servești un mic dejun copios, la un restaurant cu denumire șugubeață ca aceasta: ”LE VIN COEUR„ – din care noi înțelegem că vinul (sau șampania!) servită aici îți pot cuceri definitiv inima -, parcă ai dreptul de a visa la orice. Chiar la o victorie istorică în fața unei mari puteri a fotbalului, la ea acasă, în deschiderea unui Campionat European!

Vin Coeur

Nu a fost să fie, dar frumusețea înfrângerii o putem digera mai ușor, pentru că suntem într-un grup de prieteni (ce bine e cînd nu ești singur în necaz!), pentru că la nivelul galeriilor am fost cel puțin egalii francezilor (dacă nu chiar ceva mai zgomotoși), pentru că echipa noastră nu a jucat rău, pentru că am fost 87 de minute egalii foștilor campioni mondiali și europeni, pentru că am fost înfrânți de execuția excepțională a unui jucător  care trebuie urmărit – Payet, pentru că golul lui Tătărușanu ne-a adus aminte de greșeala unui alt mare portar, Prunea … și aici mă opresc pentru că numai comparația în sine cu Generația de Aur ar fi suficientă pentru o dulce retrăire a amintirilor glorioase, lângă antrenorul de-atunci, același, Iordănescu.

Sunt de acord că nu putem trăi din amintiri. Dar ce bine e atunci când ai prilejul să le retrăiești!

La urma-urmei, dacă Franța își va fi regăsit geniul pierdut într-un Payet, în locul unui ”egal perfect cât o victorie” de care ne-am fi bucurat cel mai probabil cu infatuare, e timpul ca România să se aplece cu seriozitate spre celelalte 6 puncte rămase în joc. Știți ce? Nu ar fi de mirare să ieșim din grupă de pe locul întâi! La urma urmei, balonul este … rotund!

 

IMG_3029[1]

 


IMG_2953

De azi începând, atenția noastră se îndreaptă spre EURO 2016 – și cred că e pentru prima oară când României îi revine onoarea să deschidă balul. Drumul până în Franța ne-a dat prilejul unor gânduri fragmentate, pe care le împărtășim mai jos … diseară la Paris, v0m scrie încă o pagină de istorie!

Jurnal de Euro 2016

Pornim din Oradea în dimineața zilei de luni, 6 iunie. Sunt multe drumurile care duc la Roma și parcă mai multe cele care ne vor duce la Paris. Avioanele elimină opțiunile, nu permit abateri de la ruta convenită – protocolul dintre aeroporturi poate fi un exemplu pentru diplomați și oameni de afaceri, de-o potrivă. În schimb, mașina îți permite luxul unor abateri de la traseu. Apreciem sistemul de navigație, mai ales atunci când știi unde vrei să ajungi …

Luni, 6 Iunie

Primii kilometri spre Paris îi facem legați de rezultatul alegerilor. Adevărați suporteri care am plecat din România pentru a o susține acolo unde vor avea loc confruntările pe viață și pe moarte, simțim că poporul a dat, prin votul de la locale – câteva semnale clare, legate mai ales de percepția socială asupra furtului. Pe Vanghelie, nu l-au crezut și nu a mai câștigat. Pe Olguța au declarat-o nevinovată craiovenii și se poate ocupa în continuare de construcția unui stadion binemeritat.

Ne-am propus pentru azi nu mai puțin de 620 km – atâta drum e între Oradea și Cracovia. Drumul trece obligatoriu prin Ungaria, dar vom trece și prin Slovacia și ne abia apoi vom descoperi miracolul polonez. Slovacia e o țară a brazilor – și prin trecerea la Euro, parcă s-a ieftinit totul în jur. Acest lucru devine evident în momentul în care nu ne vine să credem că 9 bărbați mănâncă și beau cu 80 de Euro, pe săturate (la Koliba din Stara Lubovna, pe valea râului Poprad).

Dar oamenii judecă prin comparație, și abia după ce intrăm în Polonia realizăm sărăcia Slovaciei. Sau hărnicia polonezilor. Sau abilitatea de a consuma fonduri europene. În regiunea Nowy Sacz îți poți găsi o pensiune pentru concediu, într-o lume curățită de pet-uri, ceea ce – să recunoaștem – e mai mult decât lumea curățată de comunism. Calitatea vieții depinde de felul în care ne îngrijim de terenul din fața curții noastre, fiecare are grijă de cei câțiva metri – pentru că împreună, dau imaginea unei voințe sociale, singura care poate mișca inerțiile din loc.

De-atâta alb-roșu, polonezii pot fi acuzați de dinamovism, dar ei își arată iubirea față de țara lor prin curățenia pe care și-o autoimpun. Pentru a ne întoarce la alegeri, la rostul și rezultatele lor – adevărata revoluție este aceea a oamenilor gospodari, care să vor ști să impună ritmul schimbării întregului prin exemplul individual.

Marți, 8 Iunie 2016

Cunoaștem Polonia prin autostrăzile ei și ne întrebăm asupra proiectelor de infrastructură ca semn de civilizație: de ce sunt importante? De ce-ar fi, la o adică, semn al potenței economice al unei țări – numărul de benzi pe-o stradă? E simplu, mai ales dacă raportăm la viteza noastră de deplasare: autostrada e o economie de timp, iar timpul înseamnă bani. Pe de altă parte, fără străzi – în ziua bolizilor performanți de astăzi, e greu să te miști. Autostrăzile sunt acelea care dau sens dezvoltării orașelor – care devin adevărate noduri logistice, înconjurate la distanță potrivită de aceste centuri de beton, care asigură fluxul și refluxul unei circulații care seamănă foarte mult cu cea sangvină. Orașele românești (în special Bucureștiul cu întârziata lui spargere spre Vest), vorbesc despre întârzieri istorice ale unui popor care nu a văzut beneficiile pe termen lung.

Să fi fugit românii într-atâta de comunism, încât să nu mai identifice solidaritatea care e necesară proiectelor comune? Să refuze interesul pentru o participare colectivă la proiecte de anvergură cum sunt, la urma-urmei, autostrăzile? Să fi ajuns într-atâta de individualiști, încât cei fără carnet sau fără mașină să fie dezinteresați și să se opună cu succes, atâția ani – unei normalități și unui progres de care am fi beneficiat toți?

Nu apucăm să tragem concluziile legate de autostrăzi, că ajungem la Auschwitz-Birkenau, lagărul de concentrare inventat de naziști în al doilea război mondial. Inițial pentru polonezi, apoi pentru evreii și țiganii din întreaga Europă, pentru dizidenții politici … Nu e un muzeu, ci un memorial: e un loc destinat generațiilor viitoare, care se vor minuna de absurdul suferinței unei epoci a urii și războiului. Blestemul polonez – acest popor care a fost sfâșiat fără milă între Marile Puteri avide de expansiune, avea să se materializeze în anihilarea lor reciprocă: rușii și nemții s-au omorât unii pe ceilalți în mod sistematic. Ne aducem aminte de Sighet – unde ura de rasă a coborât parcă o treaptă mai jos, prin inventarea urii față de intelectuali.

Seara ajungem la Schoenefeld – lângă Berlin, pentru a mai avea timp să vizităm o Biserică Evanghelică … unde Isus a fost dat jos de pe cruce, pentru ca fiecare din noi să-i putem lua locul.

Miercuri, 9 Iunie 2016

Pentru că Schoenefeld este un fel de Otopeni al Berlinului, ne e ușor să ajungem în centru – vizităm Arcul de Triumf al nemților, care se cheamă Poarta Brandenburg și facem poze cu Parlamentul (Reichstag-ul), dedicat pe frontispiciu ”poporului german” (”DEM DEUTSCHEN VOLKE”), cât să avem timp pentru a medita asupra dativului în politică: anume cui sunt adresate eforturile politicienilor (în latină – qui prodest? cui folosește?) …

Berlinul ridică probleme filosofice atât pentru nemți cât și pentru europeni, deopotrivă. De pildă – nemții, prin existența resturilor de zid își vor aduce aminte mereu de faptul că ”există o posibilă soluție ultimativă”, aceea de a fi împărțiți între marile puteri – dacă nu vor înțelege să împartă împreună cu acestea conducerea lumii în general și a Europei în special. În imediata apropiere a simbolurilor berlineze – sunt însă două momente arhitecturale propuse admirației trecătorului: Ambasada Statelor Unite și Monumentul ridicat în memoria evreilor omorâți în Europa. Într-un anumit fel, nemții sunt încă un popor ocupat. Chiar dacă zidurile fizice s-au dărâmat, mințile oamenilor se eliberează mai greu, pentru că procesul mental necesită nu numai ordine/dispoziții exterioare, ci mai ales înțelegerea pe care ți-o dă un interior mobilat de iubire pentru celălalt. Nemții au de învățat iubirea, la fel ca noi toți ceilalți.


Nu știu când ne vom mai întâlni în istorie cu o asemenea conjunctură astrală, așa că voi profita de ceea ce s-a întâmplat în aceste zile, pentru a încerca să repar ceva ce simt că este profund stricat în adâncul ființei mele … voi încerca să renunț la dragostea pentru fotbal, să mă separ de fenomen – ca atunci când, în urmă cu ani, m-am lăsat de fumat! Nu am putut-o face, până nu mi-am demonstrat că a inspira fum în loc de aer curat e o crimă pentru organism, o crimă pe care nu am dreptul să o comit, doar din simplă slăbiciune.

Știu că va fi nevoie de voință, pentru că legăturile mele sentimentale cu fotbalul sunt foarte puternice – primele amintiri sunt din 1970, cînd un Tată autoritar își cheamă întâiul-născut (în vârstă de patru ani pe-atunci, comunicarea consta în ascultare și imitare) în fața televizorului: ”Vino și stai cu mine aici, chiar dacă nu înțelegi nimic din jocul acesta de-ocamdată, fiindcă nu-i știi regulile! Dar vino, pentru că vreau să înveți, trebuie să știi – și mai ales, trebuie să-l vezi pe marele Pele jucând, în direct!”… Sau, cum aș putea uita starea euforică și străzile pline de prieteni ale Bucureștiului, după victoriile cu Columbia și Argentina, de la World Cup? Imaginile sunt încă atât de puternice încât știu că cel mai mult voi suferi de pe urma amintirilor pe care va trebui să le las de-o parte …

Conjunctura astrală este unică, iar numai cine nu vrea să citească semnele timpului, rămâne cu întrebările fără răspuns. Să profităm, deci.

În primul rând, Blatter și Platini – ambii suspendați pentru 90 de zile. Adică li s-a oferit un timp al meditației asupra fenomenului pe care-l conduc – un fenomen care a depășit de mult timp și cu mult aplomb granițele sportului, prin implicările sale economice și sociale. Banii fără număr și bucuria euforică i-au dus la idolatrie și deci la păcat.

În al doilea rând, e în plină desfășurare Campionatul Mondial de Rugby – din care gustăm cu bucurie și surpriză (plăcută) exemple de regulament perfecționat. Arbitrajul video de pildă, care e solicitat ori de câte ori cel care judecă e încercat de dubii, pentru a elimina pe cât e posibil eroarea umană și subiectivismul. Cum? Prin împărțirea răspunderii: arbitrii în rugby chiar se consultă între ei! Ce să mai spui de ascultarea serioasă, aumată conștient față de acela care reprezintă Legea în teren? Simți cum e amplificată atunci când vine din partea unor forțe ale naturii: vezi și aproape că nu crezi, cum niște namile de oameni liberi și puternici se pleacă spre ascultarea unui arbitru pișpiriu, pentru că s-au antrenat să-și strunească slăbiciunea internă, ego-ul. Lipsa prefăcătoriei, ne miră. Condamnarea greșelilor prin acordarea unui ”timp de gândire” – mă refer la cele 10 minute de pauză pe care le aduce un cartonaș galben, când jucătorul e pus să vadă cum merge lumea înainte fără el, și are timp să-și asume greșeala și să-și ispășească păcatul … în primul rând, acela de a-i lăsa pe coechipieri în inferioritate numerică! … oh, toate aceste reguli ar face minuni și în fotbal – dar cine e dispus să le vadă?! Cine și-a dorit o revoluție etică – poeții romantici poate?!

În al treilea rând, Naționala de Fotbal a României se chinuie sub ochii noștri, fotbalul românesc de club se târăște de la un an la altul – și noi trăim mizeria unei iluzii care ne plasează rușinos și nemeritat în ”Top 20” … Cât rău ne-a făcut arbitrul scoțian aseară, în meciul cu Finlanda, când nu a acordat oponenților penalty-ul cuvenit, în repriza a doua?! Cât de bine ne-ar fi prins un duș rece acum, pierzând o calificare pe care, după ultimele două remize albe și jocul de aseară, oricum nu o merităm? Iată câteva din întrebările pe care nu mai vreau să mi le pun, pentru că știu ce am simțit la golul pefect valabil – dar neacordat! – la acel șut superb al lui Dorinel Munteanu, într-un meci cu bulgarii, parcă. Am gustat din nedreptate și cred că nu merită să o facem altora, la rândul nostru.

Singurul mod de a ne trezi la realitate nu este să strigăm pe stadioane, să ”facem galerie” sau să cerem demisii – ci să lăsăm o vreme tribunele goale, tăcute, pentru că așa vrem noi. Vă propun o grevă a suporterilor, pentru o scădere intenționată a ratingului transmisiunilor de fotbal până la … nepăsare, să-i forțăm astfel pe sponsori să fugă de fenomen până la însănătoșirea lui și, în același timp, să-i forțăm să-și îndrepte atenția spre alte sporturi, mai evoluate.

Poate în perioada asta de meditație Blatter, Platini dar și Burlenii autocefali ai diferitelor federații naționale de fotbal de pe mapamond, vor avea timp să privească în liniște Campionatul Mondial de Rugby și vor înțelege că sportul poate și trebuie jucat după reguli respectate și respectabile.

football or rugby


A fost util exercitiul de imaginatie cum ca ne-am fi putut califica la Mondiale … pentru ca iata, am ajuns sa discernem intre “speranta” si “surpriza”.

Inclin sa cred ca aveam nevoie cu totii de o surpriza placuta, pentru ca speranta de dragul sperantei e desarta. Speranta trebuie sa se lege de ceva, sa aibe un Punct care sa o traga spre implinirea ei in realitate. Acest punct, in cazul sportivilor – si nu numai -, nu poate fi gasit in afara credintei si a dragostei.

Nu te-agati de speranta fara credinta si nu poti indura drumul spre implinirea sperantei fara dragoste.

In schimb, poti spune ca “speri” in implinirea unei surprize, in rasturnarea unui rezultat, in noroc, in mingea cea rotunda, in 1X2 … Am sperat sa fim surprinsi de rezultat pentru a canta si am ramas pe ganduri scandand “demisia”: de ce demisia?

Dintre toti, Piturca merita felicitarile noastre, in primul rand pentru ca a reusit sa ne arate fata urata a lui Mutu. Enervandu-l, acesta a cedat psihic in cea mai lamentabila forma a neputintei – denigrarea. Iar faptul ca s-au rupt puntile cu trecutul reprezentat de Mutu, poate da loc unei abordari curajoase, innoitoare.

Ramanem sa ne antrenam pe margine, virtutea cardinala a rabdarii … pentru ca inseamna ca inca nu am suferit indestul :-)! Si retinem faptul concret ca surpriza vine cand te astepti mai putin, pe cand speranta implica multa munca si un alt fel de tragere de inima!

mutu_despre_piturca

Next Page »