Fotbal



Ilie_Balaci

Dacă aș fi fost zilele trecute la Craiova, aș fi fost probabil unul dintre cei mulți care au simțit a-i aduce un ultim omagiu marelui fotbalist Ilie Balaci … dar nici nu pot lăsa să treacă această despărțire fără un gând însoțitor: cum ajung marii sportivi să facă parte din viața noastră, cum ajungem să-i considerăm ”ai noștri”?

Generația mea (am absolvit Liceul German în 1984) a crescut cu bucuria meciurilor ascultate la Radio: fie așteptam Duminica pentru o etapă a Campionatului Național (în care ne amuzam cum un Ion Ghițulescu îl strunea pe-un Sebastian Domozină, cum ascultau unul de celălalt și amândoi de timpul pe care îl împărțeau cu celelalte stadioane) … în care învățam că fiecare minut contează, că fiecare secundă a jocului de fotbal poate aduce o întâmplare mai presus de orice – golul care oprea transmisia în direct, golul care dădea dreptul la intervenție, golul care ”cădea” și care urma să schimbe soarta: mai întâi a unei confruntări și mai apoi, configurația clasamentului …

Iar clasamentul final al campionatului național – atunci ca și acum -, era important, pentru glorie și recunoaștere dar și pentru șansa de a cunoaște lumea, prin participările echipelor noastre în ”Cupele Europene” (pe-atunci Cupa UEFA si Cupa Cupelor) …

selga radio rusescEram atât de pasionat de fotbal, încât primisem un radio SELGA portabil … la care țin minte, plecam urechea adânc în noapte pentru a asculta meciurile Sportului Studențesc cu Omonia Nicosia și Schalke 04 …

Apoi, a venit pentru a intra în legendă – Universitatea Craiova lui Balaci, Donose, Tilihoi, Țicleanu, Negrilă, Lung, Crișan, Cămătaru, Geolgău, Ștefănescu, Beldeanu, Cârțu și ceilalți … ale căror nume dacă le-am uitat, îmi cer iertare (dar exercițiul a fost din memorie iar ordinea, recitindu-i acum – poate lăsa să se-ntrevadă o anumită preferință … ). Împreună cu această minunată echipă, am învățat celebra sintagmă ”primăvara europeană”, alături de ei am prins curajul de suporter și încrederea că putem învinge pe oricine …

Cum să nu-i iubești pe cei care te-au învățat că poți avea curajul de a visa?!

Ca orice vis, eram deja în finală după ce Balaci a înscris magistral dintr-o lovitură liberă în meciul retur de la Craiova, cu Benfica … iar apoi, când a ratat Cămătaru, am simțit că putem mai mult … abia în repriza a doua, când au marcat lusitanii iar noi am mai ratat o dată prin Crișan (bara transversală), ne-am trezit la o realitate care nu mai avea cum să rămână aceeași.

A fost un meci frumos și oarecum trist (comentariul de înmormântare a lui Cornel Pumnea nu ascunde această tristețe …), la care mulți am plâns … pentru că ”ai noștri” au dat într-adevăr, ”totul” și am simțit că am fi putut câștiga, că am fi putut câștiga finala, ridica Cupa de-asupra capului, odată cu ei, odată cu eroii noștri …

Am plâns atunci – dar abia apoi, prin ascensiunea celorlalte echipe românești și repetarea meciurilor minunate, prin Dinamo și Steaua, am învățat cât de important e să înveți să crezi în victorie, pe de-o parte. Dar împreună cu aceste dream-team-uri, am mai învățat că de fiecare dată când uităm concentrarea acasă, când nu intrăm cu mentalitatea ”șansei a doua” (smerenie?) pe teren și când nu avem trează până în măduvă dorința de a ne autodepăși … pierdem.

Azi, la despărțirea de Ilie Balaci, e momentul să recunoaștem că datorăm Craiovei Maxima mulțumiri pentru toate emoțiile create (cu ei am învățat să ne bucurăm de fotbal), pentru satisfacția victoriilor, pentru introducerea conceptului de ”primăvară europeană” în mințile unor tineri încătușați în alb-negrul dictaturii comuniste, o generație condamnată la obediență care apoi a primit de la istorie invitația reinventării economiei de piață …

În tot acest parcurs, să recunoaștem cât au însemnat pentru fiecare din noi, în propriul parcurs educațional, driblingurile și mai ales precizia loviturilor libere executate de Minunea Blondă a Băniei …

Sit Tibi Terra Levis, dragul nostru Ilie Balaci! 

 

 

 

 


Răbdarea nemților a fost greu încercată de eșecul răsunător și aș îndrăzni să spun nedrept pe care Mondialul din Rusia – prin mexicani la început și sud-coreeni mai apoi, l-a administrat Panzerelor … Ce-a mai contat și cine mai ține minte fabuloasa răsturnare de scor cu suedezii … vezi tu, așa a fost scris, ca după Italia și Olanda nici Germania să nu poată cu mult mai mult de data aceasta. Când intri pe teren cu pretenții (altfel, justificate și legitime!) de dominație mondială – ești pedepsit, căci modestia și concentrarea challengerilor, foamea lor de afirmare, se combină într-un cocktail letal, care-i poate răpune chiar și pe cei mai titrați dintre europeni.

Rămane deschisă întrebarea adresată orgoliului rănit. Cum? Tocmai Germania, să nu se califice ea în optimi, să nu iasă ea din grupe, să asiste ea cum frații francezii câștigă turneul en-fanfare, cum prietenii japonezi se pleacă cu parcă ceva mai multă demnitate în fața unei mari favorite (Belgia), cum rivalii lor englezi scriu din nou istorie … iată că toate aceste lovituri, le-au fost prea mult, judecata li s-a întunecat și au revenit cu furie – la naționalism … căutând explicațiile în arianismul de odinioară. Păi, da! Ce te poți aștepta de la unul ca Mesüt Özil,  care după ce că e turc, îi mai face și campanie electorală unui dictator în loc să-și vadă de antrenamente și de fotbal!

Numai că Mesüt Özil e un german care își respectă originile turcești. A fost educat de părinți să nu-și uite locul de baștină iar nemții l-au promovat ani de-a rândul ca pe un exemplu de succes în managementul integrării minorităților etnice și al multiculturalismului. E bine să ai flori ca Mesüt Özil … dar nu te poți bucura de primăvară, până nu schimbi mentalitatea unui popor – iar unele popoare nu acceptă să-și schimbe nici imnul, nici steagul și nici să renunțe la obsesia superiorității …

Și cum se întâmplă des în viață, la greu, se caută vinovați. Agresat și nemulțumit de umilințele la care a fost supus de politicieni si conducerea Deutsches Fussball Bund (DFB) și mai ales supărat de pierderile bănești prin retragerea unor sponsori – se pare că cel mai mult l-a deranjat reacția VW-ului de a nu-i mai folosi imaginea în campaniile de marketing … – jucătorul german de origine turcă, născut la Gelsenkirchen, a decis că e timpul să se retragă (cu ceva tam-tam – adică lăsând o notă explicativă), din Mannschaft.

Publicăm mai jos scrisoarea in trei puncte, scrisă de Mesüt Özil în limba engleză, pentru a aduce cazul Germaniei cuprinse din nou de tentația naționalismului, în atenția opiniei publice internaționale.

Lumea a devenit demult un sat global, iar umilință mai mare decât a nu le mai purta tricoul și a nu le mai vorbi limba … nu cred să existe. Ah, supărare-supărare, cum mai aduci tu la lumină adevărurile care păreau îngropate definitiv, în trecut! ”Ești german când câștigi și turc când pierzi” – e o acuzație rasială, pe care Ozil, ca simbol al integrării generației copiilor de emigranți o propune spre dezbatere unei societăți șocate de pierderea titlului la un sport în care să recunoaștem, sunt destul de pricepuți!

Într-un anumit fel însă, acuzația ne poate privi pe toți – dacă vrem să ne considerăm … europeni.

Simbolul turcilor nascuti in Germania

 

0

1

2.1

2.2

Source: Official Facebook Page, Mr. Mesüt Özil


Campionatul European de Fotbal ar fi locul și momentul care să ne arate că diferențele majore între bogați și săraci pot fi driblate de talentul înnăscut al celor mai puțin privilegiați.

Urmărim deci confruntările sportive și prin prisma geografiei economice, pentru că diferențele dintre Vest și Est ne privesc în mod direct, le simțim pe pielea noastră. Trăim într-o Europă tot mai slăbită de Grexit-uri și Brexit-uri, învecinată de-o Rusie care se simte amenințată (de cine-ar putea înghiți-o?) și o Turcie care ar vrea să rămână neutră (dar kurzii și statutul NATO n-o prea lasă).

Uniunea Europeană s-a extins de la Vest spre Est, pentru că Oceanul Atlantic e un baraj suficient de serios pentru a nu fi luat în considerare. Drumul spre Est – sau ”Drang nach Osten” (germ. ”Înghesuiala către Est”) este o soluție din care  facem parte și noi. Iată mai jos, o hartă cu etapele expansiunii previzibile a Europei – vi se pare că ar fi un succes? Și încă unul de durată? Oare se va încheia după integrarea completă a Balcanilor de Vest? Sau după ce ne vom uni cu frații noștri moldoveni, sub albastrul steag cu stele? După ce Vestul pro-european al Ucrainei se va rupe de Estul filo-rus? După ce Turcia va deveni o soluție permanentă de depozitare a maselor musulmane care altfel ar modifica esența Europei?

Fiecare gând din cele de mai sus reprezintă tot atâtea focare de război, pentru că lucrurile se fac cu aceleași metode barbare – care presupun înlocuirea unei stăpâniri cu o alta. Definiție a vremelnicelor străluciri, Imperiul European nu poate avea însă două Capitale. Și de aici: Brexitul – pe măsură ce Bruxelles-ul va căuta să stălucească tot mai tare, Londra se va retrage, neputând renunța la mileniul de Parlament propriu și nevrând să învețe dansul pe muzica altora.

Înainte de (posibila) descalificare a rușilor și englezilor, poate trebuie să ne punem serios problema slabei organizări franceze a EURO 2016 – căci această slăbiciune a permis brutalități de ev mediu într-un mileniu al integrării și armoniei pan-europene. Nimic întâmplător, englezii și rușii pot fi acuzați că intenționat au provocat lupte de stradă, pentru a fi dați afară ca inderizabili/intolerabili: ce motiv de ură mai potrivit pentru a defini un eșec al Uniunii Europene?

De altfel, francezii însăși își pot găsi scuze pentru că – nu-i așa? – au învățat (vai, din păcate, în ultima vreme) să se concentreze mai mult pe pachete uitate și mașini suspecte și au uitat că în comportamentul suporterului de fotbal e loc de multă, foarte multă refulare.

Din ardoarea confruntărilor Est-Vest, din rezultatele strânse ale meciurilor dintre echipe care valorează sute de milioane si cele care abia se ridică la a zecea parte, din analiza valorilor care compun băncile de rezerve ale echipelor egale la start (dar numai acolo), gândim că în Franța se joacă de fapt mai mult decât un simplu Campionat European. Eu cred că în joc este viitorul Uniunii Europene. Dar poate, mă înșel?! Nu cred, pentru că egalitatea lui ”zero-la-zero”, în politică, nu există.

2 iunie harta Expanding the EU to east-01

 


Vineri, 10 Iunie – Ziua Meciului cu Franța, pe Stade de France.

Minge

Gândul care ne-a însoțit la stadion a fost legat de mingea cea rotundă pe care francezii au agățat-o de celebrul lor turn, un gând optimist pentru că la urma-urmei totul e posibil, în fotbal (și nu numai).

Dacă ar fi fost vorba de rugby, ne-am fi bucurat pur și simplu de un meci contra unei mari puteri, și nici nu s-ar fi pus problema învingătorului. Atunci ar fi contat eventuala diferență de scor și numărul de eseuri primite (eram probabil concentrați în a le refuza obținerea bonusului ofensiv pe spinarea noastră) …

Dar mingea de fotbal e rotundă, și mai ales după ce servești un mic dejun copios, la un restaurant cu denumire șugubeață ca aceasta: ”LE VIN COEUR„ – din care noi înțelegem că vinul (sau șampania!) servită aici îți pot cuceri definitiv inima -, parcă ai dreptul de a visa la orice. Chiar la o victorie istorică în fața unei mari puteri a fotbalului, la ea acasă, în deschiderea unui Campionat European!

Vin Coeur

Nu a fost să fie, dar frumusețea înfrângerii o putem digera mai ușor, pentru că suntem într-un grup de prieteni (ce bine e cînd nu ești singur în necaz!), pentru că la nivelul galeriilor am fost cel puțin egalii francezilor (dacă nu chiar ceva mai zgomotoși), pentru că echipa noastră nu a jucat rău, pentru că am fost 87 de minute egalii foștilor campioni mondiali și europeni, pentru că am fost înfrânți de execuția excepțională a unui jucător  care trebuie urmărit – Payet, pentru că golul lui Tătărușanu ne-a adus aminte de greșeala unui alt mare portar, Prunea … și aici mă opresc pentru că numai comparația în sine cu Generația de Aur ar fi suficientă pentru o dulce retrăire a amintirilor glorioase, lângă antrenorul de-atunci, același, Iordănescu.

Sunt de acord că nu putem trăi din amintiri. Dar ce bine e atunci când ai prilejul să le retrăiești!

La urma-urmei, dacă Franța își va fi regăsit geniul pierdut într-un Payet, în locul unui ”egal perfect cât o victorie” de care ne-am fi bucurat cel mai probabil cu infatuare, e timpul ca România să se aplece cu seriozitate spre celelalte 6 puncte rămase în joc. Știți ce? Nu ar fi de mirare să ieșim din grupă de pe locul întâi! La urma urmei, balonul este … rotund!

 

IMG_3029[1]

 


IMG_2953

De azi începând, atenția noastră se îndreaptă spre EURO 2016 – și cred că e pentru prima oară când României îi revine onoarea să deschidă balul. Drumul până în Franța ne-a dat prilejul unor gânduri fragmentate, pe care le împărtășim mai jos … diseară la Paris, v0m scrie încă o pagină de istorie!

Jurnal de Euro 2016

Pornim din Oradea în dimineața zilei de luni, 6 iunie. Sunt multe drumurile care duc la Roma și parcă mai multe cele care ne vor duce la Paris. Avioanele elimină opțiunile, nu permit abateri de la ruta convenită – protocolul dintre aeroporturi poate fi un exemplu pentru diplomați și oameni de afaceri, de-o potrivă. În schimb, mașina îți permite luxul unor abateri de la traseu. Apreciem sistemul de navigație, mai ales atunci când știi unde vrei să ajungi …

Luni, 6 Iunie

Primii kilometri spre Paris îi facem legați de rezultatul alegerilor. Adevărați suporteri care am plecat din România pentru a o susține acolo unde vor avea loc confruntările pe viață și pe moarte, simțim că poporul a dat, prin votul de la locale – câteva semnale clare, legate mai ales de percepția socială asupra furtului. Pe Vanghelie, nu l-au crezut și nu a mai câștigat. Pe Olguța au declarat-o nevinovată craiovenii și se poate ocupa în continuare de construcția unui stadion binemeritat.

Ne-am propus pentru azi nu mai puțin de 620 km – atâta drum e între Oradea și Cracovia. Drumul trece obligatoriu prin Ungaria, dar vom trece și prin Slovacia și ne abia apoi vom descoperi miracolul polonez. Slovacia e o țară a brazilor – și prin trecerea la Euro, parcă s-a ieftinit totul în jur. Acest lucru devine evident în momentul în care nu ne vine să credem că 9 bărbați mănâncă și beau cu 80 de Euro, pe săturate (la Koliba din Stara Lubovna, pe valea râului Poprad).

Dar oamenii judecă prin comparație, și abia după ce intrăm în Polonia realizăm sărăcia Slovaciei. Sau hărnicia polonezilor. Sau abilitatea de a consuma fonduri europene. În regiunea Nowy Sacz îți poți găsi o pensiune pentru concediu, într-o lume curățită de pet-uri, ceea ce – să recunoaștem – e mai mult decât lumea curățată de comunism. Calitatea vieții depinde de felul în care ne îngrijim de terenul din fața curții noastre, fiecare are grijă de cei câțiva metri – pentru că împreună, dau imaginea unei voințe sociale, singura care poate mișca inerțiile din loc.

De-atâta alb-roșu, polonezii pot fi acuzați de dinamovism, dar ei își arată iubirea față de țara lor prin curățenia pe care și-o autoimpun. Pentru a ne întoarce la alegeri, la rostul și rezultatele lor – adevărata revoluție este aceea a oamenilor gospodari, care să vor ști să impună ritmul schimbării întregului prin exemplul individual.

Marți, 8 Iunie 2016

Cunoaștem Polonia prin autostrăzile ei și ne întrebăm asupra proiectelor de infrastructură ca semn de civilizație: de ce sunt importante? De ce-ar fi, la o adică, semn al potenței economice al unei țări – numărul de benzi pe-o stradă? E simplu, mai ales dacă raportăm la viteza noastră de deplasare: autostrada e o economie de timp, iar timpul înseamnă bani. Pe de altă parte, fără străzi – în ziua bolizilor performanți de astăzi, e greu să te miști. Autostrăzile sunt acelea care dau sens dezvoltării orașelor – care devin adevărate noduri logistice, înconjurate la distanță potrivită de aceste centuri de beton, care asigură fluxul și refluxul unei circulații care seamănă foarte mult cu cea sangvină. Orașele românești (în special Bucureștiul cu întârziata lui spargere spre Vest), vorbesc despre întârzieri istorice ale unui popor care nu a văzut beneficiile pe termen lung.

Să fi fugit românii într-atâta de comunism, încât să nu mai identifice solidaritatea care e necesară proiectelor comune? Să refuze interesul pentru o participare colectivă la proiecte de anvergură cum sunt, la urma-urmei, autostrăzile? Să fi ajuns într-atâta de individualiști, încât cei fără carnet sau fără mașină să fie dezinteresați și să se opună cu succes, atâția ani – unei normalități și unui progres de care am fi beneficiat toți?

Nu apucăm să tragem concluziile legate de autostrăzi, că ajungem la Auschwitz-Birkenau, lagărul de concentrare inventat de naziști în al doilea război mondial. Inițial pentru polonezi, apoi pentru evreii și țiganii din întreaga Europă, pentru dizidenții politici … Nu e un muzeu, ci un memorial: e un loc destinat generațiilor viitoare, care se vor minuna de absurdul suferinței unei epoci a urii și războiului. Blestemul polonez – acest popor care a fost sfâșiat fără milă între Marile Puteri avide de expansiune, avea să se materializeze în anihilarea lor reciprocă: rușii și nemții s-au omorât unii pe ceilalți în mod sistematic. Ne aducem aminte de Sighet – unde ura de rasă a coborât parcă o treaptă mai jos, prin inventarea urii față de intelectuali.

Seara ajungem la Schoenefeld – lângă Berlin, pentru a mai avea timp să vizităm o Biserică Evanghelică … unde Isus a fost dat jos de pe cruce, pentru ca fiecare din noi să-i putem lua locul.

Miercuri, 9 Iunie 2016

Pentru că Schoenefeld este un fel de Otopeni al Berlinului, ne e ușor să ajungem în centru – vizităm Arcul de Triumf al nemților, care se cheamă Poarta Brandenburg și facem poze cu Parlamentul (Reichstag-ul), dedicat pe frontispiciu ”poporului german” (”DEM DEUTSCHEN VOLKE”), cât să avem timp pentru a medita asupra dativului în politică: anume cui sunt adresate eforturile politicienilor (în latină – qui prodest? cui folosește?) …

Berlinul ridică probleme filosofice atât pentru nemți cât și pentru europeni, deopotrivă. De pildă – nemții, prin existența resturilor de zid își vor aduce aminte mereu de faptul că ”există o posibilă soluție ultimativă”, aceea de a fi împărțiți între marile puteri – dacă nu vor înțelege să împartă împreună cu acestea conducerea lumii în general și a Europei în special. În imediata apropiere a simbolurilor berlineze – sunt însă două momente arhitecturale propuse admirației trecătorului: Ambasada Statelor Unite și Monumentul ridicat în memoria evreilor omorâți în Europa. Într-un anumit fel, nemții sunt încă un popor ocupat. Chiar dacă zidurile fizice s-au dărâmat, mințile oamenilor se eliberează mai greu, pentru că procesul mental necesită nu numai ordine/dispoziții exterioare, ci mai ales înțelegerea pe care ți-o dă un interior mobilat de iubire pentru celălalt. Nemții au de învățat iubirea, la fel ca noi toți ceilalți.

Next Page »