Fotbal



Dacă iertarea este o condiție a creștinului, atunci iubirea ar trebui să fie modul lui de viață.

Lumea – creație a lui Dumnezeu – are la rândul ei, (după chipul și asemănarea Domnului) capacitatea de a crea. Dar în colaborare și mulțumind pentru aceasta, arătând respect față de ierarhia creației. Ce este muzica? Am avut șansa unor întâlniri cu Mari Compozitori: Dan Andrei Aldea și Doru Stănculescu, ei – și alții – pot depune mărturie căci știu și simt: muzica este o rază a inspirației divine … Și câtă smerenie, câtă blândețe în sufletul creatorului care a recunoscut că inspirația îi vine de sus!

Avem însă în lumea noastră – afară de actul creației recunoscătoare, opțiunea și libertatea de a fabrica lucruri (unele chiar obiecte de artă, dar pe bandă, pentru consum …). Puterea noastră de a fabrica artă pe bandă, având pretextul democratizării ei dar și scopul îmbogățirii personale, atunci când e lipsită de orice smerenie, naște ușor iluzii, fiind bazată pe ignoranță, folosind orgoliul și generând concupiscență.

Ceea ce este trecător, este din lume – iar ceea ce e veșnic, este un atribut al lui Dumnezeu. Cum putem orienta sufletul nostru spre lumina veșniciei? Înainte de a ne propune să-L cunoaștem, o variantă mai simplă ar fi să ne lăsăm recunoscuți de El: adică să-I ținem poruncile și să lucrăm cu hărnicie darurile primite. Pentru aceasta, e necesar să le cunoaștem și să le trăim, înfăptuind fiecare, fără laudă de sine, ceea ce am primit ca dar.

Ce este lumea?

Dacă prin lume înțelegem universul pe care-l putem cunoaște, la care avem acces cu simțurile și cu rațiunea noastră, atunci vom recunoaște:

(1) caracteristicile lumii (pe care vreau să o cunosc) sunt îngreunate de pofta ochilor, pofta trupului și trufia vieții pe care o duc;

(2) caracteristicile eu-lui cunoscător sunt impregnate de tendința naturală spre lenevire și amânare: încă puțin somn, încă puțină ațipeală, încă puțin de-aș mai sta cu mâinile în sân …

În acest context, recunoaștem că preferăm:

  • somnul rațiunii, mulțumiți că ignoranța ne conferă liniște;
  • să ne mulțumim cu puțin pentru că în realitate nu știm să cerem și nu vrem să riscăm umilința refuzului;
  • să nu facem/întreprindem nimic, din comoditate;
  • să ne zdrobim muncind pentru a acumula averi, deși știm că nu vom pleca cu nimic din această lume;
  • să ne gudurăm emoționați pe lângă cei bogați și puternici, decât să-i căutăm pe cei sărmani care au nevoie de ajutorul nostru;
  • să rămânem în stare de conflict și să ne acuzăm bănuitori unul pe celălalt, în loc de a trăi legea iubirii, care ne-ar împăca unii cu ceilalți, unindu-ne;
  • să ne credem noi înșine mai deștepți – pentru că, o vreme, suntem mai puternici;
  • să ne credem drepți, fiindcă ne-am putut ridica din pat, și suntem pe picioarele noastre;
  • să ne ascundem de lumina adevărului, orbecâind în întuneric – de frică, dacă oarecumva o vom întâlni;
  • să folosim căile întortocheate (alambicate, distilate, sic!) – simplității drumului drept, luminat de adevăr …

În acest context: cum înțelegem concupiscența? Când se transformă luxul în luxură? Poate luxul produce o luxație (popular: scrântire) a … gândirii sănătoase?

Definiția din DEX ne îndreaptă cu gândul că ar exista un lux ne-necesar (numit luxură), o înclinare spre plăceri senzuale. Reflectând un pic, vom defini concupiscența ca păcatul de a vrea să iei în stăpânire lumea, prin îndeplinirea tuturor poftelor … Și cine ne-a spus-o mai frumos decât Sfântul Pavel, în 1 Corinteni (cap 6, v 12): ”Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.

Să recunoaștem: luxul are o frumusețe aparte, căci urmărește împlinirea deplinei perfecțiuni – adică e un landing page al punctului final, pe-un drum fără de sfârșit. Căci tocmai asta spun: perfecțiunea absolută nu are cum exista în lumea trecătoare, nu încape în haina timpului, care o strânge.

Măcar de-am atinge-o? Dacă nu noi, ca actori – măcar, ca spectatori? Pe drumul vieții, ni se pare că am întâlnit-o! Așa a fost de pildă cu golul înscris de Hagi, de la 40 de metri, în poarta Columbiei, în 1994. Ne-am dori să-l retrăim, în alte realizări perfecte, fiindcă suntem îndrăgostiți de ghidușiile și emoțiile ce se-nvârt în jurul unui simplu joc cu balonul rotund. Iar dacă nu s-ar putea asta, dacă Messi, Ronaldo (sau Ianis, sic!) nu vor inventa o parabolă genială, atunci ne va face mereu plăcere să-l revedem, pe acela – care a fost primul. Dar amintirea perfectă nu poate fi confundată cu starea de perfecțiune, după cum nu poate fi scoasă din context: câți ani aveam fiecare în 1994, în ce grup de prieteni am văzut meciul, cum am ieșit apoi pe stradă, împărtășind bucuria …

Dacă s-ar fi inventat măcar golul perfect, acela ar fi fost cel al lui Hagi, din grupele Campionatului Mondial din 1994. Dar pentru a (ne) învăța imediat lecția până la capăt, au trebuit să urmeze golurile, recuperările, pasele geniale ale lui Ilie Dumitrescu din sferturi, cu Argentina! … Victoria de răsunet cu 3-2 nu a umbrit realizarea lui Hagi, doar că au arătat cât durează strălucirea perfecțiunii în lumea trecătoare, cea care înghite istoria, pagină cu pagină, pe măsură ce o scriem, citim, trăim …

Dacă până și fotbalul, de la care am învățat atâtea, evoluează în timp, în căutarea perfecțiunii … atunci vom avea cu atât mai mult grijă, de acum înainte, cu singurul lux pe care ni-l putem permite. Acela care ne plasează în centrul smereniei, și nu al orgoliului. Altfel – așa cum știm deja, putem rata … și de la 11 metri!

Lamborghini

Când se transformă luxul în luxură? Ține doar de atitudine sau e ceva mai mult?                     Credits: Photo by Obi Onyeador on Unsplash

 


Ilie_Balaci

Dacă aș fi fost zilele trecute la Craiova, aș fi fost probabil unul dintre cei mulți care au simțit a-i aduce un ultim omagiu marelui fotbalist Ilie Balaci … dar nici nu pot lăsa să treacă această despărțire fără un gând însoțitor: cum ajung marii sportivi să facă parte din viața noastră, cum ajungem să-i considerăm ”ai noștri”?

Generația mea (am absolvit Liceul German în 1984) a crescut cu bucuria meciurilor ascultate la Radio: fie așteptam Duminica pentru o etapă a Campionatului Național (în care ne amuzam cum un Ion Ghițulescu îl strunea pe-un Sebastian Domozină, cum ascultau unul de celălalt și amândoi de timpul pe care îl împărțeau cu celelalte stadioane) … în care învățam că fiecare minut contează, că fiecare secundă a jocului de fotbal poate aduce o întâmplare mai presus de orice – golul care oprea transmisia în direct, golul care dădea dreptul la intervenție, golul care ”cădea” și care urma să schimbe soarta: mai întâi a unei confruntări și mai apoi, configurația clasamentului …

Iar clasamentul final al campionatului național – atunci ca și acum -, era important, pentru glorie și recunoaștere dar și pentru șansa de a cunoaște lumea, prin participările echipelor noastre în ”Cupele Europene” (pe-atunci Cupa UEFA si Cupa Cupelor) …

selga radio rusescEram atât de pasionat de fotbal, încât primisem un radio SELGA portabil … la care țin minte, plecam urechea adânc în noapte pentru a asculta meciurile Sportului Studențesc cu Omonia Nicosia și Schalke 04 …

Apoi, a venit pentru a intra în legendă – Universitatea Craiova lui Balaci, Donose, Tilihoi, Țicleanu, Negrilă, Lung, Crișan, Cămătaru, Geolgău, Ștefănescu, Beldeanu, Cârțu și ceilalți … ale căror nume dacă le-am uitat, îmi cer iertare (dar exercițiul a fost din memorie iar ordinea, recitindu-i acum – poate lăsa să se-ntrevadă o anumită preferință … ). Împreună cu această minunată echipă, am învățat celebra sintagmă ”primăvara europeană”, alături de ei am prins curajul de suporter și încrederea că putem învinge pe oricine …

Cum să nu-i iubești pe cei care te-au învățat că poți avea curajul de a visa?!

Ca orice vis, eram deja în finală după ce Balaci a înscris magistral dintr-o lovitură liberă în meciul retur de la Craiova, cu Benfica … iar apoi, când a ratat Cămătaru, am simțit că putem mai mult … abia în repriza a doua, când au marcat lusitanii iar noi am mai ratat o dată prin Crișan (bara transversală), ne-am trezit la o realitate care nu mai avea cum să rămână aceeași.

A fost un meci frumos și oarecum trist (comentariul de înmormântare a lui Cornel Pumnea nu ascunde această tristețe …), la care mulți am plâns … pentru că ”ai noștri” au dat într-adevăr, ”totul” și am simțit că am fi putut câștiga, că am fi putut câștiga finala, ridica Cupa de-asupra capului, odată cu ei, odată cu eroii noștri …

Am plâns atunci – dar abia apoi, prin ascensiunea celorlalte echipe românești și repetarea meciurilor minunate, prin Dinamo și Steaua, am învățat cât de important e să înveți să crezi în victorie, pe de-o parte. Dar împreună cu aceste dream-team-uri, am mai învățat că de fiecare dată când uităm concentrarea acasă, când nu intrăm cu mentalitatea ”șansei a doua” (smerenie?) pe teren și când nu avem trează până în măduvă dorința de a ne autodepăși … pierdem.

Azi, la despărțirea de Ilie Balaci, e momentul să recunoaștem că datorăm Craiovei Maxima mulțumiri pentru toate emoțiile create (cu ei am învățat să ne bucurăm de fotbal), pentru satisfacția victoriilor, pentru introducerea conceptului de ”primăvară europeană” în mințile unor tineri încătușați în alb-negrul dictaturii comuniste, o generație condamnată la obediență care apoi a primit de la istorie invitația reinventării economiei de piață …

În tot acest parcurs, să recunoaștem cât au însemnat pentru fiecare din noi, în propriul parcurs educațional, driblingurile și mai ales precizia loviturilor libere executate de Minunea Blondă a Băniei …

Sit Tibi Terra Levis, dragul nostru Ilie Balaci! 

 

 

 

 


Răbdarea nemților a fost greu încercată de eșecul răsunător și aș îndrăzni să spun nedrept pe care Mondialul din Rusia – prin mexicani la început și sud-coreeni mai apoi, l-a administrat Panzerelor … Ce-a mai contat și cine mai ține minte fabuloasa răsturnare de scor cu suedezii … vezi tu, așa a fost scris, ca după Italia și Olanda nici Germania să nu poată cu mult mai mult de data aceasta. Când intri pe teren cu pretenții (altfel, justificate și legitime!) de dominație mondială – ești pedepsit, căci modestia și concentrarea challengerilor, foamea lor de afirmare, se combină într-un cocktail letal, care-i poate răpune chiar și pe cei mai titrați dintre europeni.

Rămane deschisă întrebarea adresată orgoliului rănit. Cum? Tocmai Germania, să nu se califice ea în optimi, să nu iasă ea din grupe, să asiste ea cum frații francezii câștigă turneul en-fanfare, cum prietenii japonezi se pleacă cu parcă ceva mai multă demnitate în fața unei mari favorite (Belgia), cum rivalii lor englezi scriu din nou istorie … iată că toate aceste lovituri, le-au fost prea mult, judecata li s-a întunecat și au revenit cu furie – la naționalism … căutând explicațiile în arianismul de odinioară. Păi, da! Ce te poți aștepta de la unul ca Mesüt Özil,  care după ce că e turc, îi mai face și campanie electorală unui dictator în loc să-și vadă de antrenamente și de fotbal!

Numai că Mesüt Özil e un german care își respectă originile turcești. A fost educat de părinți să nu-și uite locul de baștină iar nemții l-au promovat ani de-a rândul ca pe un exemplu de succes în managementul integrării minorităților etnice și al multiculturalismului. E bine să ai flori ca Mesüt Özil … dar nu te poți bucura de primăvară, până nu schimbi mentalitatea unui popor – iar unele popoare nu acceptă să-și schimbe nici imnul, nici steagul și nici să renunțe la obsesia superiorității …

Și cum se întâmplă des în viață, la greu, se caută vinovați. Agresat și nemulțumit de umilințele la care a fost supus de politicieni si conducerea Deutsches Fussball Bund (DFB) și mai ales supărat de pierderile bănești prin retragerea unor sponsori – se pare că cel mai mult l-a deranjat reacția VW-ului de a nu-i mai folosi imaginea în campaniile de marketing … – jucătorul german de origine turcă, născut la Gelsenkirchen, a decis că e timpul să se retragă (cu ceva tam-tam – adică lăsând o notă explicativă), din Mannschaft.

Publicăm mai jos scrisoarea in trei puncte, scrisă de Mesüt Özil în limba engleză, pentru a aduce cazul Germaniei cuprinse din nou de tentația naționalismului, în atenția opiniei publice internaționale.

Lumea a devenit demult un sat global, iar umilință mai mare decât a nu le mai purta tricoul și a nu le mai vorbi limba … nu cred să existe. Ah, supărare-supărare, cum mai aduci tu la lumină adevărurile care păreau îngropate definitiv, în trecut! ”Ești german când câștigi și turc când pierzi” – e o acuzație rasială, pe care Ozil, ca simbol al integrării generației copiilor de emigranți o propune spre dezbatere unei societăți șocate de pierderea titlului la un sport în care să recunoaștem, sunt destul de pricepuți!

Într-un anumit fel însă, acuzația ne poate privi pe toți – dacă vrem să ne considerăm … europeni.

Simbolul turcilor nascuti in Germania

 

0

1

2.1

2.2

Source: Official Facebook Page, Mr. Mesüt Özil


Campionatul European de Fotbal ar fi locul și momentul care să ne arate că diferențele majore între bogați și săraci pot fi driblate de talentul înnăscut al celor mai puțin privilegiați.

Urmărim deci confruntările sportive și prin prisma geografiei economice, pentru că diferențele dintre Vest și Est ne privesc în mod direct, le simțim pe pielea noastră. Trăim într-o Europă tot mai slăbită de Grexit-uri și Brexit-uri, învecinată de-o Rusie care se simte amenințată (de cine-ar putea înghiți-o?) și o Turcie care ar vrea să rămână neutră (dar kurzii și statutul NATO n-o prea lasă).

Uniunea Europeană s-a extins de la Vest spre Est, pentru că Oceanul Atlantic e un baraj suficient de serios pentru a nu fi luat în considerare. Drumul spre Est – sau ”Drang nach Osten” (germ. ”Înghesuiala către Est”) este o soluție din care  facem parte și noi. Iată mai jos, o hartă cu etapele expansiunii previzibile a Europei – vi se pare că ar fi un succes? Și încă unul de durată? Oare se va încheia după integrarea completă a Balcanilor de Vest? Sau după ce ne vom uni cu frații noștri moldoveni, sub albastrul steag cu stele? După ce Vestul pro-european al Ucrainei se va rupe de Estul filo-rus? După ce Turcia va deveni o soluție permanentă de depozitare a maselor musulmane care altfel ar modifica esența Europei?

Fiecare gând din cele de mai sus reprezintă tot atâtea focare de război, pentru că lucrurile se fac cu aceleași metode barbare – care presupun înlocuirea unei stăpâniri cu o alta. Definiție a vremelnicelor străluciri, Imperiul European nu poate avea însă două Capitale. Și de aici: Brexitul – pe măsură ce Bruxelles-ul va căuta să stălucească tot mai tare, Londra se va retrage, neputând renunța la mileniul de Parlament propriu și nevrând să învețe dansul pe muzica altora.

Înainte de (posibila) descalificare a rușilor și englezilor, poate trebuie să ne punem serios problema slabei organizări franceze a EURO 2016 – căci această slăbiciune a permis brutalități de ev mediu într-un mileniu al integrării și armoniei pan-europene. Nimic întâmplător, englezii și rușii pot fi acuzați că intenționat au provocat lupte de stradă, pentru a fi dați afară ca inderizabili/intolerabili: ce motiv de ură mai potrivit pentru a defini un eșec al Uniunii Europene?

De altfel, francezii însăși își pot găsi scuze pentru că – nu-i așa? – au învățat (vai, din păcate, în ultima vreme) să se concentreze mai mult pe pachete uitate și mașini suspecte și au uitat că în comportamentul suporterului de fotbal e loc de multă, foarte multă refulare.

Din ardoarea confruntărilor Est-Vest, din rezultatele strânse ale meciurilor dintre echipe care valorează sute de milioane si cele care abia se ridică la a zecea parte, din analiza valorilor care compun băncile de rezerve ale echipelor egale la start (dar numai acolo), gândim că în Franța se joacă de fapt mai mult decât un simplu Campionat European. Eu cred că în joc este viitorul Uniunii Europene. Dar poate, mă înșel?! Nu cred, pentru că egalitatea lui ”zero-la-zero”, în politică, nu există.

2 iunie harta Expanding the EU to east-01

 


Vineri, 10 Iunie – Ziua Meciului cu Franța, pe Stade de France.

Minge

Gândul care ne-a însoțit la stadion a fost legat de mingea cea rotundă pe care francezii au agățat-o de celebrul lor turn, un gând optimist pentru că la urma-urmei totul e posibil, în fotbal (și nu numai).

Dacă ar fi fost vorba de rugby, ne-am fi bucurat pur și simplu de un meci contra unei mari puteri, și nici nu s-ar fi pus problema învingătorului. Atunci ar fi contat eventuala diferență de scor și numărul de eseuri primite (eram probabil concentrați în a le refuza obținerea bonusului ofensiv pe spinarea noastră) …

Dar mingea de fotbal e rotundă, și mai ales după ce servești un mic dejun copios, la un restaurant cu denumire șugubeață ca aceasta: ”LE VIN COEUR„ – din care noi înțelegem că vinul (sau șampania!) servită aici îți pot cuceri definitiv inima -, parcă ai dreptul de a visa la orice. Chiar la o victorie istorică în fața unei mari puteri a fotbalului, la ea acasă, în deschiderea unui Campionat European!

Vin Coeur

Nu a fost să fie, dar frumusețea înfrângerii o putem digera mai ușor, pentru că suntem într-un grup de prieteni (ce bine e cînd nu ești singur în necaz!), pentru că la nivelul galeriilor am fost cel puțin egalii francezilor (dacă nu chiar ceva mai zgomotoși), pentru că echipa noastră nu a jucat rău, pentru că am fost 87 de minute egalii foștilor campioni mondiali și europeni, pentru că am fost înfrânți de execuția excepțională a unui jucător  care trebuie urmărit – Payet, pentru că golul lui Tătărușanu ne-a adus aminte de greșeala unui alt mare portar, Prunea … și aici mă opresc pentru că numai comparația în sine cu Generația de Aur ar fi suficientă pentru o dulce retrăire a amintirilor glorioase, lângă antrenorul de-atunci, același, Iordănescu.

Sunt de acord că nu putem trăi din amintiri. Dar ce bine e atunci când ai prilejul să le retrăiești!

La urma-urmei, dacă Franța își va fi regăsit geniul pierdut într-un Payet, în locul unui ”egal perfect cât o victorie” de care ne-am fi bucurat cel mai probabil cu infatuare, e timpul ca România să se aplece cu seriozitate spre celelalte 6 puncte rămase în joc. Știți ce? Nu ar fi de mirare să ieșim din grupă de pe locul întâi! La urma urmei, balonul este … rotund!

 

IMG_3029[1]

 

Next Page »