Podul spre infinit...

“Fericirile” sunt rugăciunea prin care Isus Hristos Domnul, în Predica Sa de pe Munte, uneşte lumea de aici cu lumea de dincolo; imperfectul cu perfecţiunea; relativul cu absolutul … şi, nu numai că uneşte alipind în prelungire temporală – după aici vine acolo (“urmează Raiul sau Iadul, cu peronul pe partea …”), ci uneşte împletind cauzal pe aici cu acolo, pe acum cu atunci: sămânţa poartă în sine toată responsabilitatea şi forma copacului viitor!

Ceea ce fac acum şi aici, în lumea înghesuită în graniţele timpului, va determina cum îmi voi petrece eternitatea, infinitul.

Infinitul presupus – chiar dacă e tentant prin latura sa de necuprins, de necunoscut,  nu se defineşte ca “rest al vieţii” – pentru această frământare inutilă, avem formula consacrată: “cealaltă vreme a vieţii noastre”.

Infinitul poartă numele de eternitate, tocmai pentru că s-a eliberat de timp, ieşind de sub legile lui – şi poate fi de două feluri: liniştit sau neliniştit… după cum mi-am purtat sufletul aici, pe pământ.

Un fel de Yin Yang, şi infinitul ăsta: ba-l cuprind, ba nu-l înţeleg...