Sunt unul dintre aceia care cred ca Adam nu a iubit-o pe Eva, ca ceea ce s-a intamplat cu cei doi pana la episodul marului a fost o simpla “sedere-mpreuna” si nicidecum o poveste de iubire perfecta, asa cum am putea banui, avand in vedere circumstantele locului …

Iubirea – care inseamna renuntare la sine, sacrificiu, punerea “eu”-lui pe locul al doilea -, nu se regaseste in reactia lui Adam atunci cand, ascuns de rusinea propriei goliciuni, este chemat la ordine de catre Dumnezeu: “Adame, unde esti?” …

“Femeia pe care mi-ai dat-o tu, aceea m-a pus sa savarsesc calcarea poruncii!” – cam acesta a fost raspunsul lui Adam. Un raspuns pe de-a-ntregul lipsit de iubire, in afara asumarii minimei responsabilitati si far’ de barbatie, cum ar spune fetele zilei de azi …


Podul spre infinit...

“Fericirile” sunt rugăciunea prin care Isus Hristos Domnul, în Predica Sa de pe Munte, uneşte lumea de aici cu lumea de dincolo; imperfectul cu perfecţiunea; relativul cu absolutul … şi, nu numai că uneşte alipind în prelungire temporală – după aici vine acolo (“urmează Raiul sau Iadul, cu peronul pe partea …”), ci uneşte împletind cauzal pe aici cu acolo, pe acum cu atunci: sămânţa poartă în sine toată responsabilitatea şi forma copacului viitor!

Ceea ce fac acum şi aici, în lumea înghesuită în graniţele timpului, va determina cum îmi voi petrece eternitatea, infinitul.

Infinitul presupus – chiar dacă e tentant prin latura sa de necuprins, de necunoscut,  nu se defineşte ca “rest al vieţii” – pentru această frământare inutilă, avem formula consacrată: “cealaltă vreme a vieţii noastre”.

Infinitul poartă numele de eternitate, tocmai pentru că s-a eliberat de timp, ieşind de sub legile lui – şi poate fi de două feluri: liniştit sau neliniştit… după cum mi-am purtat sufletul aici, pe pământ.

Un fel de Yin Yang, şi infinitul ăsta: ba-l cuprind, ba nu-l înţeleg...