Oare legile logicii, care nu sunt particulare fiecărui individ şi nu se pot schimba după diferitele întâmplări ale vieţii, restrâng libertatea cugetării filosofice? Cu siguranţă, pentru că filosofia e mai degrabă o ştiinţă decât o artă. Un artist va trebui să ajungă prin chiar stilul său personal la statura care-l individualizează, pe când un filosof se va menţine cuminte în limitele raţionamentelor, care-l vor urca … poate spre aceleaşi înălţimi, dar fără anvergura aripilor deschise pe de-a-ntregul!

Filosofia e pusă să zgărmăne-n adâncimea lucrurilor, ea îmbracă mai degrabă costumul de scafandru, îşi îndreaptă miopia prefăcută spre microscop, caută problemele fundamentale, şi nu se mai satură de ele …

Poezia s-a eliberat de obligaţia de a găsi ceva mergând pe un anumit drum: are bucuria surprizei, îşi oferă prietenia în mod naiv, chiar dacă e răsplătită – de cele mai multe ori – cu neîncredere. Sau mai rău, cu nepăsare.

Obiectivitatea logicii parcă implică prea multă răceală, de aceea avem nevoie de căldura poeziei, de fluiditatea ei, de salturile ei laterale – numai să aibe cine-o urmări …

Uite, răsfoiesc prin amintiri dragi din vremea studenţiei şi mă bucur să găsesc consemnări pe care le redau astăzi fără reţinerea de a-şi fi pierdut în vreun fel actualitatea! Nu că aş fi mai puţin logic acum decât eram atunci, numai că logica nu mă mai surprinde – pe când poezia e cea care şi-a păstrat actualitatea.

Anul Şobolanului …

E mai plăcut să urci un munte,

decât să traversezi un râu …?

Sigur. Mai ales atunci când nu ştii să-noţi!

Atunci, jucăm un şah?

Fugi d-aci, că nu mă joc cu inteligenţa, mi-o păstrez!

Uite, sâmburele ăsta n-a răsărit …

… sau poate n-a avut sămânţă-n el?!

Faliment nu dau hingherii

căzuţi în braţele himerii,

inechitabilului biotop

voind să spună stop?

Ba! De-acum

să crească şoarecii-n pământul

lor

dac-am retezat avântul

pisicilor!

(1992)