De unde vine sau cum ia nastere dragostea noastra pentru animale?

Daca ma intrebati ce-mi aduc aminte din primul “Tur al Romaniei” pe care l-am facut impreuna cu familia, cand aveam aproape 10 ani, va voi raspunde ca imi aduc aminte perfect de momentul cand am primit un caine – Labus -, pui de Dackel de la rudele noastre din Cluj!

Au trecut ani de-atunci, iar acum, cu mirare constat ca noua generatie este in mod natural indragostita, cu aceeasi pasiune, de animalutze … precum marturiseste poza de mai jos!

Poate pentru ca avem nevoie sa purtam de grija cuiva care nu-si poate purta singur de grija? … inca de mici, avem nevoie de cineva care este … mai mic decat noi?

Sau poate pentru ca ne place joaca, joaca totala, joaca cu surprize – iar jocul fara reguli, in care reactia spontana a partenerului ne uimeste si ne captiveaza, este de-asupra oricarui alt gen de joaca pe care am fost capabili sa-l inventam in timp …

Dragostea pentru animale

 


Oare legile logicii, care nu sunt particulare fiecărui individ şi nu se pot schimba după diferitele întâmplări ale vieţii, restrâng libertatea cugetării filosofice? Cu siguranţă, pentru că filosofia e mai degrabă o ştiinţă decât o artă. Un artist va trebui să ajungă prin chiar stilul său personal la statura care-l individualizează, pe când un filosof se va menţine cuminte în limitele raţionamentelor, care-l vor urca … poate spre aceleaşi înălţimi, dar fără anvergura aripilor deschise pe de-a-ntregul!

Filosofia e pusă să zgărmăne-n adâncimea lucrurilor, ea îmbracă mai degrabă costumul de scafandru, îşi îndreaptă miopia prefăcută spre microscop, caută problemele fundamentale, şi nu se mai satură de ele …

Poezia s-a eliberat de obligaţia de a găsi ceva mergând pe un anumit drum: are bucuria surprizei, îşi oferă prietenia în mod naiv, chiar dacă e răsplătită – de cele mai multe ori – cu neîncredere. Sau mai rău, cu nepăsare.

Obiectivitatea logicii parcă implică prea multă răceală, de aceea avem nevoie de căldura poeziei, de fluiditatea ei, de salturile ei laterale – numai să aibe cine-o urmări …

Uite, răsfoiesc prin amintiri dragi din vremea studenţiei şi mă bucur să găsesc consemnări pe care le redau astăzi fără reţinerea de a-şi fi pierdut în vreun fel actualitatea! Nu că aş fi mai puţin logic acum decât eram atunci, numai că logica nu mă mai surprinde – pe când poezia e cea care şi-a păstrat actualitatea.

Anul Şobolanului …

E mai plăcut să urci un munte,

decât să traversezi un râu …?

Sigur. Mai ales atunci când nu ştii să-noţi!

Atunci, jucăm un şah?

Fugi d-aci, că nu mă joc cu inteligenţa, mi-o păstrez!

Uite, sâmburele ăsta n-a răsărit …

… sau poate n-a avut sămânţă-n el?!

Faliment nu dau hingherii

căzuţi în braţele himerii,

inechitabilului biotop

voind să spună stop?

Ba! De-acum

să crească şoarecii-n pământul

lor

dac-am retezat avântul

pisicilor!

(1992)