Societatea de azi este fragmentată, ne spune Papa Leon – și, privind în jurul nostru, constatăm fără prea mare efort, incendiile multiplelor adversități. Războaie, neliniști economice, neîncredere generalizată. Avem senzația că lumea își schimbă înfățișarea mai repede decât îi putem noi înșine descifra sensul.
În graba accelerată, riscul ca omul interior să se fragmenteze și el, a devenit o realitate care necesită atenția medicilor sufletului.
O parte din mine muncește, alta se teme că un robot îi va lua locul, iar alta încearcă să țină pasul cu vremurile … când mai am vreme …
Vincent van Gogh, „Bunul samaritean (după Delacroix)”, realizat la începutul lunii mai 1890, din colecția Muzeului Kröller-Müller, Otterlo. Caritatea începe când ne oprim și facem pasul către celălalt …
… să privesc – de exemplu – tabloul pictat de van Gogh într-o perioadă a recuperării sale din boală? Probabil că îl va fi dedicat fratelui său, Teo. Dar … cine pe cine ajută?!
Gândim la viața noastră interioară, care este tot mai des însoțită de prezența inteligenței artificiale. Am ajuns să-i cerem cuvinte, explicații, sfaturi; uneori îi încredințăm frământări pe care încă nu le-am spus nici măcar unui prieten.
Ce loc îi facem acestui presupus alter ego digital în intimitatea conștiinței noastre? Sau nu cumva sunt roboții – tocmai acei bandiți care apar în pildă, dar nu au mai avut loc în tablou (scena jafului a avut loc înainte, noi vedem doar efectele… și înțelegem osmoza reacției de compasiune).
Instrumentul e bun, să recunoaștem: ne poate ajuta să ne ordonăm gândurile. Dar vor rămâne la noi, așa cum am mai spus: întrebările (care acum se cheamă prompturi), lectura (cititul clasic – sau ascultatul textului sub formă de podcast, dacă ne obosesc ochii) și mai ales, semnătura mesajului pe care ni-l asumăm și pentru care vom fi în măsură să oferim eventuale clarificări. La acestea trei, să adăugăm – spre binele nostru (sic!) – o a patra dimensiune: caritatea. Popasul și pasul către celălalt, dincolo de propriul meu interes!
Altfel spus: odată cu libertatea pe care ne-o oferă (tentant!) noul instrument, să acceptăm o creștere a responsabilității. Așa funcționează această pereche de termeni. A rămas în seama noastră să judecăm, să alegem și să răspundem pentru ceea ce facem.
Și încă ceva. Dacă munca ne-a devenit mai ușoară, poate merită să ne întrebăm: cui îi dăruim timpul câștigat?
Aceasta ar putea fi una din întrebările foarte omenești, în epoca roboților. Bătălia pe timpul nostru liber nu e deloc nouă. Ea a început odată cu generalizarea timpului plătit și cu industria „entertainmentului” — adică a distracției ușoare, relaxante … — prezentată ca panaceu al refacerii necesare muncitorului.
Suntem într-o „economie a atenției” (care ne amintește că stopping power-ul reclamelor e un indicator măsurabil …), problema e că nu mai găsim timpul să-i acordăm o minimă atenție celui de lângă noi …
Unde s-a ascuns compasiunea?
Constat că frica de înlocuire (teama de a nu mai fi de folos) a ajuns la tot mai multe profesii, prin filtrul întrebării de control: „meseria mea va mai exista mâine?” Înainte de a ne entuziasma în legătură cu viitorul luminos, bunul simț ne cere să participăm la această îngrijorare reală a societății aflată în chinurile transformării rapide …
Ce bine că demnitatea unei persoane nu se măsoară în numărul de sarcini executate într-un minut!
De ce ar trebui să exersăm zilnic disponibilitatea de a face loc binelui celuilalt în propriile noastre preocupări?
Am putea începe prin a spune că există ceva și dincolo de propriul interes. Rădăcina carității, în înțelegerea creștină, ne învață că iubirea primită de la Dumnezeu ne cheamă să-l iubim pe aproapele. Din această iubire învățăm să vedem o persoană acolo unde graba ne arăta numai un obstacol, un solicitant, un necunoscut.
Nu ni se cere să așteptăm ziua în care vom avea destui bani, destul timp și o viață perfect rânduită pentru a începe să facem binele.
Putem începe cu un zâmbet, care descrețește o frunte?
La Milet, înainte de a-și continua drumul spre Ierusalim, Sfântul Pavel îi cheamă pe prezbiterii Bisericii din Efes. Despărțirea are gravitatea întâlnirilor în care oamenii simt că nu se vor mai vedea. Le amintește osteneala sa, îi îndeamnă să-i sprijine pe cei slabi și îi încredințează lui Dumnezeu și cuvântului harului Său, care îi poate zidi sufletește. În acest rămas-bun păstrează și cuvintele Domnului Iisus:
„Mai fericit este a da decât a lua.” (Faptele Apostolilor 20,35)USCCB
Trăim vremuri în care am face bine să ne gândim la parabola bobului de muștar și încrederea în primul pas, în începuturile cu rezultate încă îndepărtate și nevăzute. O împăcare poate începe cu un salut. O prietenie, printr-o întrebare. Curajul unui om, prin faptul că altcineva i-a spus: „Hai, încercăm împreună.”
Nu știm ce înseamnă gestul nostru pentru celălalt. Iar această necunoaștere e bună, fiindcă ne păstrează curați de ispita de a contabiliza binele.
Așa cum ne învață Bunul Samaritean. Caritatea începe atunci când ne oprim și facem pasul către celălalt.
Motto: „Și a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Adame, unde ești?»” Facerea 3,9
Ne putem ascunde de Adevăr?
Întrebarea pare, la prima vedere, aproape copilărească. Desigur că nu. Dacă Adevărul este ceea ce este, dacă nu depinde de dispozițiile noastre, de preferințele noastre, de micile noastre aranjamente interioare, atunci fuga din fața Lui este zadarnică. Și totuși, de la începuturile lumii, omul încearcă acest lucru imposibil: să se ascundă…
Masaccio, „Izgonirea din Grădina Edenului”, Capela Brancacci, Florența, c. 1424–1427. Adam își acoperă fața, Eva își acoperă goliciunea: nu doar trupul este descoperit, ci întreaga ființă. Rușinea devine primul semn că adevărul încă lucrează în om. Foto credit: Paolo Villa (photo and corrections) – This image has been extracted from another file, CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=39263361
Înainte de a primi pedeapsa izgonirii, protopărinții noștri se ascund de Creator. Și nu o fac pentru că Dumnezeu nu ar ști ce s-a întâmplat. Se ascund pentru că ei înșiși au început să știe. Au descoperit nu doar goliciunea trupului, ci și ruptura dinlăuntrul ființei lor: hăul pe care l-au produs, între ceea ce au fost chemați să fie și ceea ce au ales să facă. Rușinea se manifestă acolo unde adevărul lucrează. Dacă omul ar fi fost pierdut cu totul, nu s-ar mai fi rușinat. Ar fi justificat, ar fi acuzat, ar fi râs. Dar Adam se ascunde. Iar în această ascundere surprindem o urmă de speranță a existenței celui de-al șaselea simț: bunul-simț, înscris natural în inima noastră.
Poate că aceasta este drama de fiecare zi: nu fugim de Adevăr pentru că nu-L cunoaștem, ci pentru că ne provoacă o stare a părerii de rău, greu de suportat: Îl simțim în conștiință, în neliniștea care nu ne lasă să dormim, în cuvântul bun pe care l-am amânat, în răul pe care l-am justificat, în timpul pe care l-am risipit, în binele pe care l-am fi putut face și nu l-am făcut.
„Adame, unde ești?” nu este întrebarea unui Dumnezeu care caută informații. Dumnezeu nu are nevoie de un raport de activitate, nici de localizare GPS, nici de o arhivă digitală. Întrebarea nu urmărește să-L lămurească pe Dumnezeu, ci să-l trezească pe om. Este prima chemare la conștiință. Prima invitație la răspuns. Prima lumină coborâtă peste întunericul în care omul, de rușine, se ascunsese.
Așa începe istoria omenirii, care – până la venirea în lume a Fiului Răscumpărător, dar, vai, și după aceea, rămâne o istorie a ascunzișurilor, de care cei curioși se bucură când au impresia că au mai descifrat câte-o pagină… O istorie pe care nu mai vrem să o învățăm, fiindcă „ceea ce nu știm, nu ne deranjează și poate chiar nu există pentru noi”?!
Omul care se ascunde nu este doar omul vinovat. Este omul care nu mai știe cum să stea în fața Adevărului. Nu mai știe cum să primească privirea care îl vede în întregime. Noi, oamenii, suportăm destul de greu să fim văzuți „până la capăt”. Ne place să fim apreciați pentru ceea ce arătăm, înțeleși pentru ceea ce explicăm, iertați pentru ceea ce minimalizăm. Dar să fim văzuți cu totul — cu intenții, ezitări, lașități, orgolii, complicități, frici, dorințe dezordonate și mici trădări zilnice — aceasta este, parcă, prea mult.
De aceea, în fața Adevărului, omul își confecționează un acoperământ. În Grădină au fost frunze. Astăzi pot fi teorii, ideologii, scuze, agende, consum, divertisment, activism zgomotos, ironie, succes, imagine publică, chiar și o anumită moralizare a celorlalți. Ne acoperim cum poate, fiecare. Uneori cu haine scumpe, alteori cu vorbe frumoase. Dar tot acoperăminte rămân.
Adevărul poate fi, pentru unii, o concluzie sau o definiție inspirată, formulată și susținută de un manual bine redactat. Pentru creștin, Adevărul are chip. Adevărul ne caută. Adevărul întreabă. Adevărul nu stă rece, la capătul unei demonstrații, ci intră în istoria noastră și ne cheamă pe nume.
De aceea, problema nu este doar dacă noi căutăm Adevărul, ci dacă ne lăsăm găsiți de El.
Omul modern vorbește mult despre cunoaștere. Și pe bună dreptate. Niciodată nu am avut la îndemână atât de multe informații. Niciodată nu am putut compara, verifica, consulta, distribui și comenta atât de repede. În buzunarul nostru încape o bibliotecă, o redacție, un tribunal improvizat și, uneori, o mică piață publică în care ne certăm cu oameni pe care nu-i vom întâlni niciodată.
Știm enorm și înțelegem puțin. Aflăm repede și uităm și mai repede. Reacționăm înainte să discernem. Judecăm înainte să ascultăm. Ne indignăm înainte să ne întrebăm dacă nu cumva, într-o formă mai discretă, răul pe care îl condamnăm afară locuiește și în noi.
Aici se află una dintre marile sărăcii ale timpului nostru: nu lipsa informației, ci lipsa înțelepciunii. Mintea poate fi plină și totuși inima poate rămâne pustie. Putem cunoaște mecanisme, date, proceduri, statistici și tendințe, fără să mai știm cine suntem, de unde venim, încotro mergem și ce rost are suferința noastră. Putem avea răspunsuri pentru aproape orice întrebare practică și totuși să bâjbâim în fața întrebărilor fundamentale.
Cine sunt eu?
Ce am făcut cu timpul meu?
Ce am iubit cu adevărat?
Pe cine am rănit?
Ce am primit și nu am mulțumit?
Ce am știut că trebuie să fac și am amânat?
De ce mă tem de liniște?
De ce am mereu nevoie de zgomot?
Aceste întrebări nu pot fi rezolvate prin consum. Pot fi doar amuțite pentru o vreme. Iar lumea noastră a devenit foarte pricepută în arta amuțirii. Se consumă imagini, știri, conflicte, divertisment, indignări, mici plăceri, mari promisiuni și nenumărate forme de uitare. Nu mai fugim printre pomii Grădinii, ci printre ecrane, agende, cumpărături, comentarii și ocupații fără sfârșit.
Dar fuga rămâne fugă.
Există o oboseală a omului care se ascunde. O oboseală care nu vine doar din muncă, ci mai mult din neîmpăcare. Din faptul că trăim în dezacord cu propria conștiință. Din faptul că ne dorim binele, alegem comoditatea. Că intuim chemarea la o viață mai înaltă, dar preferăm un confort mai jos, mai imediat, mai ușor de justificat. Că vrem să fim liberi, dar ne predăm singuri dependențelor noastre.
Să-l ascultăm pe Sfântul Pavel (Romani, 7, 18-19), când definește drama unei voințe slăbite: omul face răul pe care nu-l voiește și nu face binele pe care îl voiește.
”Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu;
Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.”
Libertatea autentică nu este puterea de a face orice. Aceasta este doar o caricatură a libertății, foarte seducătoare, dar foarte săracă. Libertatea adevărată este puterea de a alege binele, chiar și atunci când răul este mai comod, mai spectaculos sau mai profitabil. Este puterea de a spune nu dezordinii din noi, nu pentru că disprețuim viața, ci pentru că o prețuim prea mult ca să o risipim.
În acest sens, ascultarea nu este opusul libertății. Ascultarea de Dumnezeu, ascultarea conștiinței, ascultarea adevărului nu ne micșorează. Dimpotrivă, ne adună. Ne scoate din împrăștiere. Ne redă direcția. Omul care nu mai ascultă nimic ajunge, de fapt, să fie comandat de orice: de impuls, de poftă, de frică, de modă, de algoritm, de mulțime, de resentiment.
Poate nu e întâmplător că una dintre cele mai subtile bătălii ale prezentului se dă pentru petrecerea timpului nostru liber (dacă ați ajuns până aici, puteți face o pauză și puteți parcurge articolul despre „Entertainment”, oferit de Wikipedia). Nu doar pe timpul de muncă, nu doar pe votul nostru, nu doar pe banii noștri, ci mai ales … pe atenția noastră. Cine ne ocupă atenția ne poate modela dorințele. Cine ne modelează dorințele ne poate slăbi voința. Iar cine ne slăbește voința ne poate conduce fără să mai pară că ne constrânge.
De aici decurge importanța educației. Nu doar educația pentru performanță, pentru diplome, pentru premii, pentru clasamente sau pentru acea meschină „glorie de vitrină” care încântă orgoliile familiale. Avem nevoie de educație pentru discernământ. Pentru libertate interioară. Pentru răbdare. Pentru adevăr. Pentru capacitatea de a nu confunda succesul cu sensul, viteza cu direcția, opinia cu judecata și vizibilitatea cu valoarea.
Democrația însăși presupune un anumit tip de om: omul capabil să asculte, să judece, să participe, să accepte limite, să respecte demnitatea celuilalt, să distingă între argument și manipulare. Fără o asemenea formare, libertatea publică se degradează repede în zgomot, iar cetățeanul devine un consumator de emoții politice. Asta explică lamentarea permanentă: nimeni nu mai e bun, nimeni nu mai e cinstit, nimeni nu mai merită încredere. Toți ceilalți sunt vinovați.
Desigur, există vinovății reale în afara noastră. Există nedreptăți, abuzuri, prostie instituțională, corupție, lașitate, cinism și incompetență. Nu suntem chemați să le negăm. Dar schimbarea lumii nu începe cu ura față de ceilalți, ci cu adevărul primit în propria inimă. Altfel, riscăm să combatem întunericul cu propriul nostru întuneric, doar ceva mai bine ambalat.
Conducătorii au, fără îndoială, o responsabilitate mai mare. Cel căruia i s-a dat putere trebuie să știe că puterea nu este un privilegiu de consum, ci o datorie de a proteja. Cei mici, cei neajutorați, cei fără voce, cei care nu știu să se apere singuri sunt primul test moral al oricărei autorități. O societate poate fi judecată nu după felul în care îi flatează pe cei puternici, ci după felul în care îi ocrotește pe cei vulnerabili.
Dar nici omul simplu nu este scutit de răspuns. Nimeni nu poate delega propria conștiință. Nimeni nu poate spune: „eu nu am nicio parte de vină în ceea ce se petrece, eu doar am asistat, eu doar am tăcut, eu doar m-am adaptat”. Marile căderi colective sunt pregătite de multe mici abdicări personale. De câte un adevăr nerostit. De câte o nedreptate tolerată. De câte o minciună acceptată pentru că era utilă. De câte o tăcere comodă.
În Grădină, Dumnezeu nu îl întreabă pe Adam: „Ce a făcut Eva?” Îl întreabă: „Unde ești?” Adevărul începe întotdeauna personal. Nu individualist, nu rupt de ceilalți, ci personal. Omul trebuie să poată răspunde pentru sine înainte de a construi discursuri despre lume.
Unde ești?
Ești în frică?
Ești în ascundere?
Ești în risipire?
Ești în justificare?
Ești în lumină?
Ești pe drum?
Această întrebare nu se referă doar la începuturi. Ea traversează istoria ascunzișurilor și ajunge până la noi. Poate fi auzită dimineața, înainte de a începe ziua, dacă nu ne grăbim prea tare. Poate fi auzită seara, când zgomotul se retrage și rămânem cu noi înșine. Poate fi auzită în fața unui om sărac, în fața unei nedreptăți, în fața unei decizii, în fața unei iertări amânate, în fața unui copil, în fața unui bătrân, în fața morții.
„Adame, unde eşti?” este întrebarea care ne scoate din anonimat. Adevărul nu ne strigă în masă. Ne cheamă pe nume. Nu pentru a ne umili, ci pentru a ne reașeza. Nu pentru a ne desființa, ci pentru a ne reda chipul.
Adevărul doare atunci când am trăit împotriva Lui. Dar durerea aceasta poate fi începutul vindecării. Mai gravă decât rușinea este nerușinarea. Mai gravă decât căderea este transformarea căderii într-un program de viață. Mai grav decât greșeala este refuzul de a mai recunoaște că există greșeală.
De aceea, omul care se rușinează încă mai poate fi salvat de propria sinceritate. În rușinea lui se află o memorie a demnității. El știe că nu a fost creat pentru orice. Știe că nu se poate mulțumi cu degradarea. Știe că există o chemare mai înaltă decât instinctul, interesul sau aplauzele.
În lumea de azi, în care mașinile ajung să știe tot mai multe despre noi, să ne anticipeze alegerile, să ne imite limbajul și uneori chiar să ne formuleze gândurile mai ordonat decât am putea-o face noi, inima omului capătă o importanță și mai mare. Nu tehnologia este problema în sine. Problema este omul care nu mai știe cine este și folosește orice putere fără discernământ. O unealtă bună în mâna unei voințe bolnave poate deveni primejdioasă. O unealtă puternică în mâna unei inimi smerite poate sluji binele.
Nu trăim într-o lume a mașinilor, chiar dacă uneori pare că ne îndreptăm grăbit spre una. Trăim (încă) într-o lume a persoanelor. A conștiințelor. A întâlnirilor. A responsabilităților. A vocilor care pot răni și pot vindeca. A timpului care poate fi risipit sau răscumpărat.
Răscumpărarea timpului începe prin conștientizarea clipei. Nu în sensul unei simple tehnici de eficiență personală, ci în sens spiritual. Să nu lăsăm ziua să treacă fără să fim prezenți în ea. Să nu lăsăm binele posibil să se piardă în amânare. Să nu lăsăm rugăciunea să fie înlocuită complet de agitație. Să nu lăsăm libertatea să fie consumată de lucruri care ne promit multe și ne lasă mai goi.
Până la urmă, nu ne putem ascunde de Adevăr. Putem doar să întârziem întâlnirea cu El. Putem să ne ascundem printre frunze, printre explicații, printre ecrane, printre vinovățiile aruncate asupra altora. Dar Adevărul continuă să caute omul prin Grădină.
Am primit însă Vestea cea Bună: Adevărul nu ne caută ca un vânător, ci ca un Tată. Nu vine să constate doar vina, ci să deschidă drumul întoarcerii. Întrebarea „Unde ești?” nu p interpretăm ca pe o condamnare finală, ci ca început al dialogului și al ascultării.
Câtă vreme dialogul cu Dumnezeu rămâne deschis, prin rugăciune, omul nu este singur. Poate fi rănit, confuz, slăbit, rușinat, obosit de propriile rătăciri. Dar nu este singur. În adâncul inimii lui, acolo unde nu mai poate minți fără să se piardă, Adevărul îl cheamă.
„Adame, unde eşti?”
Întreaga noastră viață se joacă în felul în care răspundem acestei întrebări…
Pe de-o parte, avem dintre aceia cărora soarta le oferă totul.
Dar, sub același cer și în același timp, trăiesc – alături de noi și mai mereu nebăgați în seamă sau luați la mișto, oameni care muncesc și trag din greu pentru a ieși din mizerie, pentru a scăpa de greu.
Pentru ei, pentru copiii lor: uite-o pe Carmen, fondatoarea unui neam nou. Pe ea, cine a romanizat-o, că vorbește atât de frumos englezește?!
E posibil să fi scăpat de criză – dar nu de κρῑ́νω (krī́nō) – adică nu am scăpat de judecată, de cernere (lat. cernō), de ipocriți și ipocrizie, de porunca divină de a avea discernământ (distingerea a ceea ce e bine, ceea ce trebuie făcut – de ceea ce trebuie să evităm să facem).
Spun ”e posibil să fi scăpat de criză” – pentru că iată, vecinii noștri maghiari au bani de-un Ferrari. Însă felul în care îl conduc ne-amintește de etimologia cuvântului grecesc: suntem în criză tot timpul, și ar fi bine să învățăm să trăim cu asta.
Prestigioasa revista germana de cultura politica CICERO are de pus o intrebare in legatura cu dictatura internetului: nu cumva ne aflam pe drumul spre o noua forma de sclavagism, in care statele colaboreaza indeaproape cu multinationale precum Google, Apple sau Amazon pentru a ne intipari online o imagine virtuala – imagine care vorbeste despre obiceiurile noastre, despre felul nostru de a fi … si care apoi domina prin expunere celalalt fel al nostru, terestru si off-line – ale carui dovezi existentiale nu mai au acoperire.
Lipsiti de substanta urmelor, lasam pe seama online-ului amintirea pasilor nostri prin aceasta vale a plangerii, devenind obiecte de studiu si controlati pana la a doua virgula in legatura cu timpul si petrecerea noastra pe-aici.
Daca urmele mele nu mai sunt ale mele ci ale umbrei intiparite prin motoarele de cautare si site-uri pe unde-am calatorit virtual, cine sunt eu de fapt?
Hopa, hopa … nici nu ne-am dat seama cand ne-am lasat incalecati!
