Pe de-o parte, avem dintre aceia cărora soarta le oferă totul.

Dar, sub același cer și în același timp, trăiesc – alături de noi și mai mereu nebăgați în seamă sau luați la mișto, oameni care muncesc și trag din greu pentru a ieși din mizerie, pentru a scăpa de greu.

Pentru ei, pentru copiii lor: uite-o pe Carmen, fondatoarea unui neam nou. Pe ea, cine a romanizat-o, că vorbește atât de frumos englezește?!


E posibil să fi scăpat de criză – dar nu de κρῑ́νω (krī́nō– adică nu am scăpat de judecată, de cernere (lat.  cernō), de ipocriți și ipocrizie, de porunca divină de a avea discernământ (distingerea a ceea ce e bine, ceea ce trebuie făcut – de ceea ce trebuie să evităm să facem).

Spun ”e posibil să fi scăpat de criză” – pentru că iată, vecinii noștri maghiari au bani de-un Ferrari. Însă felul în care îl conduc ne-amintește de etimologia cuvântului grecesc: suntem în criză tot timpul, și ar fi bine să învățăm să trăim cu asta.

Vizionare plăcută …


Prestigioasa revista germana de cultura politica CICERO are de pus o intrebare in legatura cu dictatura internetului: nu cumva ne aflam pe drumul spre o noua forma de sclavagism, in care statele colaboreaza indeaproape cu multinationale precum Google, Apple sau Amazon pentru a ne intipari online o imagine virtuala – imagine care vorbeste despre obiceiurile noastre, despre felul nostru de a fi … si care apoi domina prin expunere celalalt fel al nostru, terestru si off-line – ale carui dovezi existentiale nu mai au acoperire.
Lipsiti de substanta urmelor, lasam pe seama online-ului amintirea pasilor nostri prin aceasta vale a plangerii, devenind obiecte de studiu si controlati pana la a doua virgula in legatura cu timpul si petrecerea noastra pe-aici.

Daca urmele mele nu mai sunt ale mele ci ale umbrei intiparite prin motoarele de cautare si site-uri pe unde-am calatorit virtual, cine sunt eu de fapt?

Hopa, hopa ... nici nu ne-am dat seama cand ne-am lasat incalecati!

Hopa, hopa … nici nu ne-am dat seama cand ne-am lasat incalecati!


Imi propun sa fac o comparatie intre un tanar de 21 de ani din zilele noastre si un tanar care implinea aceasta frumoasa varsta in Romania anului 1987…

Si nu asemanarile sunt cele care ma preocupa, ci deosebirile – in special cele datorate “surrounding”-ului … in profunzimea lui, in acel “exterior” care constituie pentru orice individ modulul, matricea in care se formeaza ca om.

Datele problemei in 1987 erau urmatoarele.
1. Competitia nu exista. Nu trebuia sa ne ingrijim de “locul de munca”, pentru ca principiul de functionare era enuntat in sloganul “Nici paine fara munca, nici munca fara paine”. Ceea ce se traducea “caldut si pe cartela, pentru a ajunge la toti” …
2. Cuvantul-cheie atunci, era “supravietuirea” – iar principala calitate pe care ne-o educam era adaptarea.

Datele problemei in 2013 ar fi:
1. Competitia acerba. Razbesc numai cei mai buni dintre cei buni, principiul de functionare este – “poti ajunge milionar, daca ai intelepciunea, sansa si (ne)rabdarea sa o faci; daca nu, poti sfarsi pe strada”;
2. Cuvantul-cheie acum mi se pare ca este “lupta pentru supravietuire” sau “selectia naturala”.

Din conditii atat de diferite, speram sa se nasca o noua generatie, care va privi lucrurile din cu totul alta perspectiva, mai putin predispusa la visare – sa spunem. Dar si acelora care vor fi majoritarii zilei de maine, le va face cu siguranta placere sa petreaca cateva clipe de visare alaturi de profesionistii in domeniu. 🙂


–  Nu ne-am mai auzit de mult timp, de acum un an poate … Erai ultima oara in anul doi la Technische Universität in München. Unde esti acum?

– Te referi unde sunt … fizic?!

– Nu, unde – in sensul “in ce punct a ajuns viata ta acum”?

– L-as putea denumi un sfarsit (cu toate ca “rascruce” ar fi poate mai indicat… Simt ca las ceva in spate, nu ca as avea mai multe optiuni…)

– Sfarsitul e numai unul singur, si nu ne e dat sa-l cunoastem. Imi place mai mult “rascruce”, hai sa il scoatem din paranteza si sa vorbim putin despre el (adica despre momentul “acum, in timp”, in care te afli)

– … ma refeream la sfarsitul unei etape. Vezi tu, o rascruce nu presupune oare … alegere? Alegerile simt ca le-am facut deja (ele fac parte din trecut), iar trecutul recent nu a fost decat o implementare a deciziei luate candva; iar acum acest drum se aproprie vertiginos de sfarsit.

– O rascruce e un moment de cumpanire si e nevoie de un scaunel, sa stai un pic locului, sa te bucuri de drumul parcurs si sa vezi incotro trebuie sa o iei: in stanga sau in dreapta? Sigur, e vorba de o alegere. Dar nu mai putin, de o inaintare obligatorie, care trebuie facuta. Drumul (vietii) are un parcurs: suisuri, coborasuri, rascruci, bariere … tot felul de obstacole!

– De acord; asta insa nu contrazice faptul ca acum nu ma aflu la o rascruce. Nu ma simt nici macar pe un drum plin de denivelari, ci mai degraba unul plat, iar platitudinea drumului imi inspira un oarecare gol.

– Ai dreptate sa spui ca “drumul se simte”. Deci acuma simti ca inaintezi spre “mai departe”. Nu suna un pic lipsit de entuziasm, ca si cum am spune ca “Tomorrow is another day, anyhow”?

– Am facut adineauri paralela timp-viata-drum. Poate simbioza primelor doua rezulta in al treilea element (care e mai degraba metaforic). Este gresit sa vorbesti despre lipsa de entuziasm, din moment ce, chiar daca nu e intotdeauna roz, viata este plina de surprize. Unele le putem “prevedea” sau macar putem “spera” la ele, stand asezati pe un scaunel in fata unei rascruci, iar altele nu sunt in puterea noastra – nici de a le prevedea, nici de a le cunoaste – poate cea de a doua categorie este mai deosebita, mai complexa (pentru ca apare elementul surpriza?). Iar de inaintat, da, inaintezi. In fiecare zi inaintezi – chiar daca numai din cauza ca timpul nu se opreste – asta nu inseamna neparat ca inaintezi lipsit de entuziasm. O viata lipsita de entuziasm isi pierde esenta. Apropo: Viata este un drum fiindca noi o percepem prin prisma timpului, sau gresesc?

– Timpul nu poate fi gandit in afara vietii. In afara vietii, timpul devine eternitate. Se relaxeaza, se intinde intr-o “vesnica pace”, vorba lui Eminescu in “Scrisoarea I” (care trebuie recitita o data la zece ani, neaparat!). Viata este un drum mai degraba pentru ca noi cautam sa marcam cu amintiri locurile pe unde am fost unde suntem si unde speram ca vom fi. Noi nu vedem timpul in oglinda, ci doar ridurile care se strang in jurul ochilor. Noi vedem lucruri, locuri. Noi intelegem metaforele – si viata ca un drum, viata ca un parcurs, este o metafora relativ usor de priceput.

– Comparand viata cu un parcurs… cred ca devii determinst. Un drum impune alegeri, un parcurs nu.

– Asa e, cand privesti inainte si spui: “Uau, cate optiuni am in fata mea!” … Dar daca privesti inapoi, nu cred ca ai vrea sa modifici o zi, o ora si nici macar o clipa din toate cate s-au adunat pe parcurs. Exista un grad de libertate limitat in optiunile pe care le avem in fata noastra, si asta ti-o spune un om care a fost liber pana aproape de anarhie …

– Ma intelegi cred gresit. Nu contest faptul ca nu putem sa fim liberi, cum nu imi doresc o libertate in sensul ei absolut (de neatins). Iar anarhia nu e sinonim cu libertate ci cu revolta – scapi de un sistem ca sa te afunzi intr-un altul – dar mi se pare ca deviam de la subiect.

– Asa e, am putea da “delete” la ultimele doua paragrafe, dar propun sa le lasam, pentru ca ele reflecta totusi modul nostru de a gandi. Sa ne intoarcem la punctul din care am plecat si sa recapitulam ceea ce avem pana acum.

– De acord. Deci, ce avem pana acuma?

– Esti pe un drum, astepti surprizele care pot sa apara oricand dupa colt, nu esti incordat dar esti pregatit sa le faci fata, ai terminat la München si …

– Hehe… Citind ultimele randuri imi dau seama ca de fapt sunt in acelasi “loc” unde eram si acum trei ani. Singura diferenta este poate atitudinea.

– Si cat de mult conteaza atitudinea! Una pozitiva, inainte de orice – face minuni in jurul tau!

– Iarasi, de acord. Poate singura minune pe care nu o poate face este sa schimbe vremea.

– E frig in Germania?

– Este, da! … dar se munceste foarte bine cand ploua. Se gandeste foarte bine cand ploua … vezi, totul e o chestiune de atitudine!

– O dupa amiaza placuta in continuare, iti doresc! Spor la treaba si multumiri, in numele cititorilor blogului nostru!

– La fel! Si multumiri si din partea mea!

(Dialog realizat in 30 Mai 2013, folosind Google Shared Documents, intr-o dupa amiaza ploioasa la München si … insorita la Bucuresti.)