Societatii romanesti de astazi ii lipseste, in mod paradoxal, consensul.

De ce mi se pare lucrul acesta un paradox?

Pentru ca ne-am trezit in situatia in care nu avem o opozitie reala la formidabila forta numita “esalonul doi”, cea care a mostenit prin inventia numita Frontul Salvarii Nationale (FSN) partidul unic de trista amintire, PCR.

Zilele trecute ma gandeam ca partidele istorice s-au dovedit incapabile sa renasca pe termen lung. Suflul lor s-a stins odata cu generatia care a suferit prin inchisori. PNT-ul a disparut relativ repede dupa moartea lui Corneliu Coposu iar PNL a intrat in combinatii nedemne (PC) sau din acelea impotriva firii (PSD).

Ne uitam la toti actorii politici, care au origini sanatoase, comune (comuniste, sic!): s-au lasat trecuti prin fesenizare ca printr-un ingenios proces de albire. Apoi, s-au despartit pentru a inventa alternanta la putere si a crea impresia unei societati in care ai avea chipurile optiuni, in care ai avea alegeri la-ndemana … “originala democratie” propusa de Iliescu, parea ca functioneaza …

Macar in vremurile acestea de criza, ar putea lasa un pic misto-ul la o parte si ar putea cauta sa defineasca un consens in jurul ideii ca avem atatea de facut! Cineva poate se va trezi sa le spuna: “Ce naiba, pana sa predam Tara inapoi Regelui (ca singura varianta de restabilire a eticii in politica romaneasca), haideti macar sa ne intelegem intre noi asupra prioritatilor!”

Numai ca procedand astfel, poate ne-am da mai bine seama de monstruozitatea coalitiei transpartinice …

Trag concluzia ca paradoxurile au explicatiile lor. Insa ce le defineste ca atare este inmarmurirea in proiect, fixarea in nemiscare: dintr-un paradox nu poti iesi, pentru ca pe oriunde ai apuca-o, simti ca ai avea la fel de mult de pierdut. Iti trebuie mult curaj sa iesi dintr-o situatie dilematica. Aproape tot atata curaj ca … atunci cand te lasi purtat intr-o Revolutie! 🙂