Nicicând spaţiul românesc nu a fost mai înghesuit, în îndelungata lui istorie, decât atunci când a fost cucerit aproape cu totul de habsburgii înlocuitori ai Imperiului otoman. Gândiţi-vă doar că austriecii au ocupat o vreme nu numai Banatul, ci şi … Oltenia, pe care au numit-o “Valahia cea mica” (Die kleine Walachei)! Se întâmpla în secolul al XVIII-lea, între 1718 şi 1739, stârnind într-atâta revolta oltenilor – încât fenomenul haiduciei cunoaşte o adevărată explozie – ducând în cele din urmă la răscoala lui Tudor.
Perioada respectivă poate fi o dovadă în favoarea acelora care susţin că nouă nu ne place ordinea, stricteţea şi că nu ne adaptăm uşor regulilor impuse din afară. Că am şti să-i luăm la mişto pe cei care vor să ne civilizeze … că punem la îndoială ceea ce vine de la străin.
În favoarea respingerii alogenilor, putem demonstra însă şi prin etimologia unor cuvinte preluate fonetic din limba germană, (potrivite după auz) şi a căror semnificaţie vorbeşte de la sine despre farmecul convieţuirii între Germani şi Români. Ne vom opri azi asupra “şmecherului” şi “verboncului”, să vedem dacă aflăm ceva nou.
Şmecherul era acela deştept, treaz, care nu putea fi “făcut” din vorbe – era acela care gusta din vin (schmecken = a gusta), atât seara, înainte de chef cât şi dimineaţa, după cheful care încununa foarte probabil tranzacţia de aprovizionare a furniturilor armatei habsburgice cu butii de vin roşu, din via precursorilor lui Nea Mărin. Apariţia unei funcţii de “degustător” (Wie schmeckt’s? = Ce gust are?) în armata imperială, trebuie pusă în legătură cu botezul vinului din partea alor noştri, care nu se puteau abţine de la un câştig suplimentar, obţinut uşor şi nemeritat. Şmecherul le răpea această plăcere.
Dar Verboncul? Şi acesta vine tot din limba germană, de la cuvântul “Werbung” – care astăzi înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât … publicitate! Publicitatea, care se făcea înrolării în armata austro-ungară – şi care însemna un moment de bună dispoziţie, apropiată de bâlci, care avea loc prin satele din Bucovina pentru a-i atrage, cu bani şi băutură pe băieţi pentru cătănie (reamintim că această provincie a fost cedată austriecilor de către turci, în 1774 şi a rămas sub administrarea lor până în 1918).
Să citim în “Mara” lui Slavici, despre şmecheria nemţilor care-i prindeau în armată pe tinerii noştri, cu … Verboncul – Werbung-ul (sau Advertisingul-Publicitatea de azi).
“În vreme ce recrutarea se făcea cu ușile închise, Verboncul era în piață, de față cu lumea ce stătea de dimineață până seara îngrămădită,ca să vază cine și cum intră.
La masa pe care se afla o lădiță cu bani, condica, o sticlă cu vin, câteva pahare și o grămadă de șepci cătănești, ședea ofițerul, el singur, iar în dosul lui era stegarul cu steagul și două cătane înarmate,paza steagului.
Înaintea mesei stăteau apoi doi căprari buni de gură și vivandiera, o femeie țanțoșă și bine-mpanglicată, care închina mereu paharele, lăuda viața ostășească și poftea mereu pe trecători să se apropie,să strângă mâna întinsă de dânșii, să deșerte un pahar, să primească șapca și să ia banii.
Acela care prindea mâna ori primea șapca era prins, trebuia să deșerte și paharul și, vrea, nu vrea, era trecut în condică și i se numărași o sută de florini drept bani de cheltuială.
Și nu unul era căruia i se-nfunda șapca pe neașteptate în cap, apoi nu mai avea cui să i se plângă dacă păcatul l-a dus pe acolo: tobașul bătea în tobă, trâmbițașul suna, steagul se desfășura și nu-i rămânea decât să jure.
De aceea lumea toată era cuprinsă de spaimă și mumele-și puneau sub lacăt feciorii, iar femeile își țineau de pulpană bărbații când,așa, mai după-amiazăzi, zi, Verboncul pleca cu muzica și cu steagul dezvelit de-a lungul ulițelor ca să îmbărbăteze și pe cei ce nu se-ncumetaseră să meargă-n piață.
Era greu lucru să fii om tânăr, să-i vezi trecând și să nu te iei după dânșii.”
După ce am văzut cum Neamţul de rând a intrat în memoria românului cu tot soiul de “şmecherii”, gata să-l supună pe el, Valahul cel liber de statalitate vreme de 1000 de ani …, hai să comentăm un pic şi cele două runde ale discuţiilor dintre finaliştii ajunşi în turul doi.
Mi s-a părut că am văzut din nou înfruntându-se spiritele ireconciliabile ale latinilor şi germanilor – atunci când întâlnirea are loc între oamenii de rând, mai ales (şi mai trist) atunci când au de împărţit acelaşi trecut, început în sărăcia lucie, numitorul comun de care ambii fug ca dracul de tămâie.
Am consemnat în treacăt, la sugestia unuia dintre candidaţi, că anul 2018 este aproape … atât de aproape încât va intra în mandatul Preşedintelui pe care-l vom alege Duminică …
Matematica nu minte. Într-adevăr, în 2018 vom avea 100 de ani … de la “cel mai frumos moment din istoria românilor”.
Vrând-nevrând, ne ducem cu gândul tot în Germania, la Casa de Hohenzollern, la Regele Ferdinand şi intrarea lui victorioasă în Alba Iulia (15 Octombrie 1922). Un neamţ (dar nobil!!), din Sigmaringen, a venit să ne câştige respectul şi ne-a făcut – după cum suntem reprezentaţi în fresca Ateneului (da, ţăranul acela suntem noi!) – să i ne închinăm. Adică să-i cădem în genunchi. Adică să-i recunoaştem stăpânirea şi meritele. Adică să-l considerăm mai presus de noi, unsul lui Dumnezeu pe pământ.
Adică cum vine asta ?! Ar trebui să renunţăm la acel teribil blestem al gândirii profund nedemocratice, ilustrat în sintagma sulii-n coaste: “cum, Domnule Coposu, ne băgaţi Dumneavoastră sula-n coaste?!” (Ion Iliescu). Putem să ne dezbărăm de o atare meteahnă, când ne-am trăit copilăria la bloc?
Deocamdată (cel puţin), imaginaţia refuză să-mi strice nopţile cu uralele mulţimilor în delir, aduse cu autocarele de lux la Alba Iulia, unde ar striga ca unul, din piepturile antrenate pe Arena Naţională: “Uraaa! Trăiască Regele nostru Victor Întâiul! Uraaa! Trăiască fondatorul dinastiei Ponta! Uraaaa! Trăiască Victor, care ne-a scăpat, definitiv, … de nemţi! Uraaa!” …
Leave a Reply