Calin Diaconu

Pentru Timotei Cipariu, părintele lingvisticii românești, limba română era sfântă.

Idealul acestui mare cărturar patriot era ca frații să ajungă la unitatea limbii literare. Înțelegea că idealul unității politice nu ar fi durabil, dacă nu vorbim aceeași limbă, înțelegând totodată că o unitate profundă stă pe orginea comună … e chiar sensul (destinul) nostru, ancorat în trecutul Imperiului roman, în latinitatea orientală …

El vedea limpede pericolul ce pândește un popor atunci când nu-și (re)cunoaște și nu mai acordă atenție rădăcinilor lingvistice din care se trage, când din ignoranță sau admirație servilă pentru alți stăpâni vremelnici, e gata de trădarea supremă, căzând în uitarea de sine – …

Să-i ascultăm cuvintele, așa cum le-a rostit în Cuvântul inaugural al Asociațiunii pentru literatura și cultura poporului român (1861):

”… însă decât moartea naturală, mai este moarte și mai cumplită pentru om: sclavia, despărțirea de ai săi, și mai presus de toate, simțul unei ruini naționale …

… să nu trădăm cea mai scumpă ereditate: limba românească!”

Ce lecție mai frumoasă, ne oferă scumpa noastră limbă românească, decât originea latină a creștinismului nostru? Originea latină, tradiția Romei – în Biserica Română, ne arată că poporul român s-a încreștinat înainte de epoca barbară a slavilor migratori:

Dumnezeu = Dominus Deus

Biserica = basilica

Cruce = crux

Cuminecătură, cuminecare = communio, communico (a împărți aceeași cauză!)

Sfânta Scriptură = Sancta Scriptura

Sărbătoare = servare

Păresimi = quaresima

Rugăciune = rogatio

Păgân = paganus

Închinare = inclinatio

Paști = Paschae

Înger = Angelus

Așadar să reținem, împreună cu un alt mare cleric greco-catolic, bun cunoscător al istoriei neamului, Dr Augustin Bunea: nota esențială a ritului este limba! 

Și să medităm din când în când la Roma, ca Mamă a noastră …