Calin Diaconu

Există vremuri în care societatea pare să sufere nu din lipsa ideilor, ci din excesul lor. Nu din lipsa cuvintelor, ci din revărsarea lor necontenită. Trăim într-o epocă în care fiecare vorbește, fiecare explică, fiecare condamnă, fiecare promite. Și cu toate acestea, înțelegerea dintre oameni pare mai fragilă ca oricând.

Poate că rădăcina acestei boli publice nu este una politică, nici una economică, ci una a cuvântului însuși.

Astăzi, în spațiul public, încrederea pare să fi devenit cea mai rară dintre resurse. Politicienii nu mai au încredere unii în alții. Presa privește cu suspiciune aproape orice gest al puterii. Cetățeanul nu mai știe pe cine să creadă. Iar această neîncredere, repetată zilnic, coboară încet din instituții în familii, din familii în suflete.

Nu este întâmplător.

Limba latină ascunde adesea, în vecinătatea unor cuvinte adevărate, lecții de civilizație.

Verbul dispendo înseamnă a împărți cu judecată, a distribui după o cumpănire atentă. Nu este o risipire, ci o administrare responsabilă. Din aceeași familie de idei provine și vechiul nostru dispensar – locul în care fiecare venea cu propria suferință și primea exact ceea ce îi era necesar: nici prea puțin, nici prea mult.

Ce imagine frumoasă pentru viața cetății!

Și cuvintele ar trebui distribuite ca medicamentele. Fiecare la timpul potrivit. În doza potrivită. Pentru omul potrivit.

În schimb, opusul acestei înțelepciuni îl regăsim în verbul latin disperdo – a risipi, a distruge, a împrăștia fără rost.

Cât de aproape sunt cele două rădăcini și cât de diferite sunt lumile pe care le construiesc!

Un singur cuvânt bine așezat poate întări o comunitate. O mie de cuvinte aruncate fără măsură pot naște panică, ură și dezbinare.

Poate că de aceea ne întrebăm atât de des de unde vine disperarea.

Nu cumva disperarea începe exact în clipa în care cuvintele încetează să mai fie administrate și încep să fie risipite?

Mass-media modernă, rețelele sociale și competiția permanentă pentru atenție au făcut din cuvânt o marfă de consum rapid. Nu mai contează atât adevărul, cât viteza. Nu mai contează măsura, ci impactul.

Dar orice medic știe că și medicamentul vindecător devine otravă atunci când doza este greșită.

La fel se întâmplă și cu libertatea cuvântului.

Democrația reprezintă unul dintre marile daruri ale civilizației europene, iar Biserica a înțeles acest lucru cu o înțelepciune remarcabilă. Libertatea de a vorbi nu este o invitație la zgomot, ci o chemare la responsabilitate. Ideile trebuie să circule liber tocmai pentru a putea fi cântărite, verificate și împărtășite în folosul binelui comun.

Adevărata libertate nu înseamnă simpla eliberare de orice autoritate. Gândirea germană distinge frumos între Freiheit von – libertatea față de constrângeri – și Freiheit zu – libertatea orientată către un scop bun.

Aceeași diferență există și în viața omului.

Există o libertate a trupului, care tinde să respingă ascultarea.

Și există o libertate a spiritului, care poate ajunge să respingă chiar scrupulele.

Dar nici una dintre ele nu este deplină fără adevăr și fără responsabilitate.

Poate de aceea existența legilor trebuie privită în lumina sfârșitului vieții noastre. Nu pentru că legea ar justifica inevitabilitatea morții, ci pentru că încearcă să ne ajute să ajungem la un sfârșit mai bun. Un better outcome, cum spun englezii.

Legile nu există pentru ele însele. Ele există pentru oameni.

La fel și cuvintele.

Un alt cuvânt latin merită amintit aici: suspicio.

La origine, el descrie privirea ridicată către ceea ce se află deasupra. Nu orice privire în sus este însă admirație. Uneori ea devine bănuială. Suspiciune. Sentimentul că acolo, sus, ceva nu funcționează.

Așa se propagă neîncrederea într-o societate.

Nu prin demonstrații filosofice.

Ci prin acumularea zilnică a micilor dezamăgiri.

O promisiune încălcată.

O explicație neverosimilă.

O acuzație nedovedită.

Un titlu senzațional.

O manipulare repetată.

Și, încet, suspiciunea devine reflex colectiv.

Ajungem să nu mai credem pe nimeni.

Poate că tocmai aici avem nevoie să reinventăm, măcar simbolic, vechiul dispensar.

Nu doar ca instituție medicală, ci și ca model de viață publică.

Un loc în care fiecare își aduce propria boală morală: orgoliul, frica, mânia, graba, neîncrederea.

Iar, în schimb, primește ceea ce îi este cu adevărat necesar: o doză potrivită de adevăr, o doză potrivită de răbdare și câteva cuvinte rostite cu înțelepciune.

Poate că aceasta este adevărata dispensă a cuvântului.

Nu libertatea de a spune orice.

Ci înțelepciunea de a spune ceea ce trebuie, cui trebuie, atunci când trebuie și în măsura potrivită.

Într-o lume care pare să alunece spre disperdo, poate că primul act de reconstrucție începe cu un gest simplu: să ne măsurăm cuvintele înainte de a le împărți.

Fiindcă numai cuvintele împărțite cu discernământ pot deveni temelia unei încrederi care să dureze.

Am ales să însoțesc aceste reflecții cu unul dintre cele mai emoționante tablouri din istoria artei occidentale. Pictorul englez Sir Luke Fildes nu a dorit să ilustreze un act medical spectaculos, ci o virtute mult mai rară: prezența.

Inspirat de experiența trăită atunci când propriul său fiu, Philip, s-a îmbolnăvit grav, Fildes a surprins un medic care nu vorbește mult, nu gesticulează și nu promite miracole. El privește, ascultă și veghează. În tăcerea aceea se află, poate, cea mai profundă formă de compasiune.

Privind tabloul, înțelegem că adevărata autoritate nu începe cu discursul, ci cu discernământul. Doctorul nu împrăștie vorbe, ci își măsoară fiecare gest. Abia apoi urmează tratamentul.

Poate că aceeași lecție este necesară și vieții noastre publice. Înainte de a distribui cuvintele, să învățăm să le cumpănim. Înainte de a prescrie soluții pentru întreaga societate, să înțelegem mai întâi suferința celui din fața noastră.