Există mereu riscuri în folosirea unui termen care implică raportare la ideologie, fără a-l explica. Așa se întâmplă de exemplu și cu termenul “laic”, ”laicat” …

Modelul francez al ”statului laic”, despre care unii comentatori spun că ar fi înlocuit monarhia în vremea Revoluției franceze, sau exemplul mai apropiat al statului modern turc, cel care – prin Kemal Ataturk, a desființat deopotrivă califatul și sultanatul, asigurând premisele unei dezvoltări ”raționale” și trecerea de la ”otomanii” Evului Mediu spre altceva, modern …  sunt doar două exemple în care termenul laic ar putea fi interpretat ca o calitate opusă sau cel puțin foarte îndepărtată de credință. De ce? Pentru că laicul ar fi omul eliberat, complet diferit de credinciosul – rămas un fel de prizonier al obscurantismului …

Mai mult, fără exercițiul dimensiunii laice a personalității umane, fără eliberare, nu s-ar realiza progresul, lumea nu ar mai evolua … Dar: eliberarea de sub care jug? Trăirea liberă … a căror pofte?

Deocamdată, să notăm că ”laicul” apare în definițiile diferitelor dicționare explicative, ca fiind opus omului ”Bisericii” – trăind care va să zică în afara acesteia, nededicat slujirii lui Dumnezeu, nefiind nici preot și nici călugăr, ci mirean – respectiv, omul lumii largi, omul fără granițe, omul unei lumi care începe dincolo de zidurile care formează templul slujirii Binelui, respectiv al Casei lui Dumnezeu.

Cetatea dincolo de zidurile Bisericii are desigur, regulile ei – iar acestea țin de politică, de arta compromisului diplomatic sau dimpotrivă de război, de legea înclinată în favoarea celui mai tare sau mai numeros.

Regulile cetății ne par a fi date pentru a fi încălcate, scopul scuză mai întotdeauna mijloacele, iar bătălia se dă în culise, având ca scop puterea (a se citi averea).

Dar cetatea laică a inclus în sine Biserica, uneori tolerând-o și alteori sufocând-o … reducând-o la nivelul unui muzeu sau ridiculizându-o, după starea credinței fiecărei națiuni …

Nu în puține din cazuri, statul a arătat iscusință în a folosi în favoarea sa puterea Bisericii, propunându-i alianțe care aveau să încalce una din legile fundamentale ale existenței noastre spirituale, aceea de a separa natura lucrurilor – dând ”Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu, ce este al lui Dumnezeu”[1].  Adică Biserica nu a ținut întotdeauna o depărtare sănătoasă, igienică, față de politică … ori acest lucru înseamnă și presupune existența unei palete de compromisuri morale care decurg din amestecul a două lucruri ireconciliabile – bogăția materială (aparentă) și cea spirituală (reală).

Spiritualitatea și evoluția noastră sufletească au nevoie de Biserică, de acel Loc al Păcii la care să ne întoarcem pentru a ne limpezi și a ne hrăni conștiințele cu învățătura Cuvântului Întrupat[2].

Credincioșii creștini pot fi întemeitori de familii și pot de asemenea să încerce să construiască o familie lărgită în parohiile lor – Biserica este în prima linie atunci când se pune problema apărării valorilor Familiei (prin respectarea Sfintei Taine a Căsătoriei, prin Botez, prin Înmormântare) și înțelege să se îngrijească de comunitățile de creștini privite ca turme ce au nevoie de păstor. Nu e o nevoie oarecare, aceasta: e trăirea spiritului gregar, al sentimentului de liniște care ne cuprinde, când alungăm singurătatea.

Credinciosii crestini își cresc copiii, se angajează în viața socială, participă la dezbateri, cunosc libertatea și responsabilitatea, contribuie la plus-valoarea economiilor naționale la locurile lor de muncă … dar cu ei se întâmplă ceva interesant, ceva ce a fost preluat de creștinism din iudaism – Ziua Sfântă a Domnului: respectând prin participare Duminica și de Sărbătorile statornicite în calendarul bisericesc de peste an, aducându-și copiii la Biserică, fac mult mai mult decât să respecte o Lege: își trăiesc credința. E bine sau rău pentru Stat, să aibe cetățeni cu respect interior față de Lege?

Dacă rămânem conștienți că prin botez am îmbrăcat cămașa lui Hristos[3], dacă purtăm cu noi în lumea cetății valorile credinței, speranței și iubirii, dacă le trăim și le respirăm prin faptele noastre de zi cu zi, putem spera să devenim în primul rând, parteneri credibili ai Bisericii: adică vom putea face parte din aluatul care se frământă prin prietenia noastră cu preoții, în ceea ce se numește APOSTOLAT AL LAICATULUI.

În doctrina Bisericii catolice[4], laicii sunt apostolii zilelor noastre, cei care iubesc să asculte și aleg să urmeze Cuvântul Domnului – și înțeleg că nu o pot face singuri, ci au nevoie să le fie alături îndrumătorii lor spirituali: preoții-asistenți. La rândul lor, preoții înțeleg și ei că nu au acces peste tot, că nu se pricep la toate și că prietenia lor cu laicii se poate exersa în mod natural, făcând viața mai frumoasă (mai plină).

Laicatul apostolic reprezintă în esență asumarea unei prietenii care rezultă din expunerea comună la valurile mării agitate în care corabia Bisericii este purtată în zilele noastre. Gestul principal pe care-l avem de făcut, în deplină unitate sufletească și filială ascultare față de cei din ierarhia Bisericii, este de a-L chema pe nume pe Acela care singur, poate liniști furtuna – pentru că până și vântul și marea ascultă de El[5].

A asuma misiunea Bisericii, prin prietenia pe care o dezvoltăm cu frații noștri preoți, este dincolo de cuvinte – pentru că nu definițiile hrănesc o relație, ci timpul petrecut împreună, în frumoasă trăire spirituală. Laicul nu are de îmbrăcat o haină mai specială, ci are de respirat aerul în apropierea prietenului său, preotul, cătând împreună acele locuri din societate, unde serviciile sociale ale statului nu ajung (sau ajung cu mână prea rece și prea formală).

După 1989 – românii (nu numai cei catolici) au de răspuns unei întrebări responsabile și profunde: ce facem cu libertatea pe care am dobândit-o, cum ne-o trăim? Iar această întrebare nu poate fi departe de relația cu Biserica – din câte îmi amintesc,  numele lui Dumnezeu a început să fie rostit și căutat mai mult, odată cu regăsirea libertății …

(16 Octombrie 2016)

[1] Evanghelia după Matei, cap 22, versetul 21

[2] Evanghelia dupa Ioan, cap 1, versetul 14

[3] Sf Pavel, Scrisoarea către Galateni, cap 3, versetul 27

[4] Vezi pentru aceasta Decretul Apostolicam Actuositatem, al Conciliului Vatican II, aprobat de epicopii conciliari si promulgat de Papa Paul al VI-lea la data de 18 Noiembrie 1965.

[5] Evanghelia după Marcu, cap 4, 35-41.

2016 AGRU Satu Mare

2016, Adunarea Generala AGRU – Satu Mare 

 


Omul, locuitor al lumii, o împarte cu semenii săi și cu celelalte specii de plante și animale. De aici, o serie de stări conflictuale – unele acute și altele cronice, având un risc (sau un potențial) mai mare sau mai mic de escaladare spre supunere sau chiar anihilare  a celuilalt …

Conflictele teritoriale pleacă de la împărțirea spațiului ce are la bază o teamă – aceea că resursele se vor sfârși: prin fuga de propria noastră foame, ne trezim în ograda vecinului!

Există însă și o teritorialitate mai greu perceptibilă, un spațiu al ideilor, care ar trebui să fie ferit de violența fizică și vedem că nu este: de ce mi-ar fi teamă să fiu contrazis? De ce nu sunt dispus să ascult opinia celuilalt?

…..

În societate, raportul cu vecinul este în legătură cu proprietatea, delimitată de un zid. În general, zidul (sau gardul) e mai mult decât un simbol – este întărirea unui drept: dreptul de a avea. Vecinătatea poate însă deveni un chin existențial pentru cel care compară materia cu materie. O proprietate strict delimitată (o cazemată sau o cetate) – e încercuită de ziduri ca expresie a urii față de exterior, a fricii de a fi deposedați de viață și bunuri, o stare de ripostă și o recunoaștere a faptului că materia în devenire se află sub imperiul fragilității și al descompunerii. Dar cum să construiești ziduri, cu speranța de a păstra ceea ce trebuie în cele din urmă, pierdut?!

De fapt, vecinătatea e un sport zilnic care împletește nepăsarea cu participarea, iubirea cu ura. Plecând de la un spațiu care apropie, de la co-existență, de la câteva legături ce se văd cu ochiul liber, ea poate rămâne o relație în același timp fragilă și săracă – sau se poate reinventa la nivelul spiritualității, a schimbului de idei, a unui front comun: suntem vecini și împreună, încercăm să înțelegem lumea și mersul ei. Nu vrem s-o împărțim, ci ne dorim să o cunoaștem, prin împărtășirea experiențelor individuale, prin schimb de experiență …

Deschiderea către dialog și în special către cunoașterea suferințelor celuilalt se face doar prin cultivarea spiritualității între vecini, dialogul fiind singurul mod în care se poate dărâma zidul urii și înălța o construcție superioară – aceea a păcii. Atunci când dimineața plecăm de-acasă spre cucerirea cu forțe proaspete a viitorului zilei date și preocupați să construim lumea de mâine, să conștientizăm importanța dărâmării zidurilor interioare, prin împăcarea noastră cu vecinul de-alături …

 

 


consiliul director aprilie 2018

București, 16 Aprilie 2018. Asociația Generală a Românilor Uniți cu Roma, greco-catolici, a organizat Adunarea Generală a Consiliului Director în zilele de 13, 14 și 15 Aprilie la București.

Programul celor trei zile a început cu o scurtă rugăciune în Sala ”Ion Slavici” a Hotelului CARO, sub patronajul Prea Sfinției Sale Mihai Frățilă. Episcopul greco-catolic al Bucureștilor a explicat membrilor Consiliului Director importanța orientării faptelor și timpului individual către Dumnezeu, a cărui voință trebuie să o primim cu voioșie în viața noastră. Fiecare dintre membrii delegațiilor sosite din cele 6 Eparhii au prezentat apoi pe rând realitățile, realizările și provocările laicatului greco-catolic din teritoriul pe care-l reprezintă. Dintre ideile și întrebările considerate ca importante pentru perioada următoare am consemnat:

  • Răspunsuri concrete la întrebarea ”Cum transferăm AGRU celor mai tineri?”;
  • Adresarea unei ”Scrisori catre Sinodul BRU” pentru a susține sprijinul membrilor pentru un plan de redresare morală a societății românești si o solicitare expresă a asumării misiunii preotilor-parohi de a inființa AGRU Parohial;
  • Continuarea colaborărilor pe teme istorice – finanțarea unor preocupări editoriale de tipul Brosura, site de întrebări și răspunsuri, carte, documentar video …
  • Definirea calendarului asociativ, ținând cont de participările AGRU (atât pe plan extern cât și cele interne)
  • Brandul AGRU – intre traire si exprimare.

Consiliul a stabilit ca a doua întâlnire CD AGRU – programată în Anul Centenar să aibe loc la Cluj, Centrul Manresa, 11-12-13 octombrie 2018.

Cea de a doua zi a fost dedicată întâlnirii cu membrii și simpatizanții AGRU București, când în Amfiteatrul ”Vasile Pârvan” din cadrul Facultății de Istorie din cadrul Universității din București, a avut loc Simpozionul organizat sub egida Centenarului Marii Uniri –  ”ISTORIA unui CREZ. CREZUL unei IDEI.”

poster final

Domnul Profesor Dr. Ovidiu Bozgan a fost moderatorul echilibrat si sobru al unei sesiuni de prezentări științifice care au punctat perspective sintetice ale istoriei Bisericii Române Unite cu Roma și în special asupra rolului pe care această instituție importantă a patrimoniului cultural și spiritual românesc l-a avut în înfăptuirea Marii Uniri. După cuvintele de deschidere din partea gazdelor evenimentului (Dl Profesor Dr Ioan C Opriș – prodecan, din partea Facultatii de Istorie din Bucuresti) și ale organizatorilor (Dl Președinte Călin Diaconu din partea AGRU National), Prea Sfinția Sa Mihai Frățilă a adresat un cuvânt de mulțumire noii generații de istorici care se dovedesc a fi exploratori netemători ai adevărului istoric, așa cum se revelează acesta prin studiul surselor primare.

Cei aproximativ 100 de participanți prezenți la Simpozion au putut apoi asculta următoarele Conferințe:

  • Dr. Lucian Turcu, Universitatea Babes-Bolyai:  Biserica greco-catolică românească din a doua jumătate a veacului al XIX-lea până la sfârşitul Primului Război Mondial. Semnificaţiile unei evoluţii istorice.
  • Dr. Ciprian Ghișa, Universitatea Babes-Bolyai: Impactul Unirii de la 1918 asupra Bisericii Greco-Catolice. Comparație între situația Bisericii Române Unite înainte și după 1918.
  • Dr. Cristian Vasile, Institutul de Istorie N. Iorga: Biserica Greco-Catolica, Marea Unire si problematica reintregirii religioase a romanilor

La finalul lucrărilor, Prea Sfințitul Mihai Frățilă a prezentat în premieră absolută publicului prezent – cele două volume ale Cauzei de beatificare ale celor 7 Episcopi greco-catolici martiri care s-au opus comunismului cu prețul jertfei supreme.

Consiliul Director a stabilit ca următoarea întâlnire de lucru să aibe loc la Cluj, Centrul Manresa, în 11-13 octombrie 2018.

 


Despre credință știm: este un dar de la Bunul Dumnezeu – o Lumină a Adevărului care strălucește în inimile noastre, un îndemn la fapte de milostenie, o chemare la rugăciune neîncetată, o trezvie a sufletului, o predispunere la împăcarea cu ceilalți, o condiție a speranței și iubirii aproapelui.

Dar încrederea?

De ce spunem că ea ”se pierde” sau ”se acordă”? De ce spunem ”și-a mâncat omenia” sau ”omenia e inima omului” sau ”omenia e mai scumpă ca avuția”? Cum se poate ”dărâma” încrederea – dacă cumva nu doar prin propriile fapte? Și nu doar încrederea altora în noi, ci mai ales a noastră, în noi înșine!

Ce mult poate însemna ”a te da pe mâna celuilalt”, la ce grad de încredere putem totuși ajunge, noi neîncrezătorii – ca în clasicul exemplu, când te dai pe tine ”pe mâna celuilalt”, unde celălalt era medic, iar tu nu aveai încotro …

Încrederea pare a fi darul pe care-l acordăm atât de rar, pentru că – vezi tu, dragă Doamne! -, am fost de prea multe ori lipsiți în recompensele noastre imaginare sau furați, înainte de a simți pe limbă satisfacția împlinirii unor vise ce nu erau în fapt decât himere …

Ce e încrederea și unde s-a pierdut?

O vom putea reclădi vreodată? Nu – dacă nu cumva există totuși iertare totală, iertare curată, sosită din vreme, înaintea uitării care pe toate le îngroapă.

Și ce jignire formidabilă, ce resorturi de orgoliu poate stârni lipsa de încredere în gesturile sau cuvintele sau acțiunile celuilalt, pe care ești gata să-l negi ontologic doar pentru că tu știi mai bine, sau simți diferit sau ai avut parte poate, de o experiență diferită … Dar cum putem progresa, fără să-l ascultăm pe celălalt?

În fine … a ajuns atât de simplu să dai un like pe Facebook, încât am decis să desființez contul personal – ba chiar, am fixat și o dată – pentru Duminică, 5 Februarie (mâine la ora 19,00 – ora României, adică peste fix 24 de ore).

Am încredere că cei care vor dori să intre în contact cu mine, o vor putea cu siguranță face (printre altele) aici

 


Sigur, trebuie ascultați și respectați – pentru că își cunosc meseria, au demonstrat că pot antrena echipe diferite în sisteme diferite. Au arătat, cu alte cuvinte – că seriozitatea e dincolo de politic, iar munca – pentru a duce la performanță, nu trebuie trișată, indiferent că trăiești în comunism sau capitalism.

Probabil având un bonus de performanță amețitor, Martha Karolyi s-a trezit vorbind despre măreție, uitând că primul are locul lui în istorie. Există în opinia noastră un primat al Nadiei Comăneci, care nu poate fi pus la îndoială, indiferent de ceea ce se va mai întâmpla de-acum încolo.

Pentru a fi mai clar: noua eră în istoria gimnasticii începe cu Nadia Comăneci. Întâmplător, o româncă antrenată de-o pereche de conaționali maghiari, care azi au ridicat o mare campioană de culoare … vedeți ce frumoasă întâmplare, diversitatea asta?!

martha karolyi