”Iar când veţi auzi de războaie, şi de zvonuri de războaie, să nu vă tulburaţi, căci trebuie să fie, dar încă nu va fi sfârşitul.” (Sf Evanghelist Marcu, Cap 13, 7)

Războiul este la granițele țării noastre. Ne privește de dincolo de ușă – și nu mai este zvon din îndepărtatul (sau apropiatul) Orient și nici din Africa, ci o realitate care ne aparține, pe care trebuie să o înțelegem și căreia trebuie să-i facem față. Nu oricum, ci cu demnitatea de persoane creștine, care suntem chemați să aducem în lume cu bucuria speranței, Vestea cea Bună a Învierii Domnului, prin care și cei mai păcătoși am dobândit iertarea păcatelor.

Suntem la începutul celei de-a patra săptămâni a conflagrației care a zguduit ordinea mondială, o criză a nesiguranței militare ce se înlănțuie de fragilitatea crizei medicale. Din pandemie, am intrat – fără menajamente, direct, în război. Cum a fost posibil? Ce este războiul? L-am fi putut evita? Ce va urma, căci probabil se poate mai rău de-atât … hai să ne tragem puțin sufletul, să ne liniștim respirația, să ne regăsim curajul și să ne îndreptăm speranța spre Bunul Isus, care ne hrănește cu Cuvântul Său: ”nu vă tulburați!”

Războiul pe care – din păcate -, îl privim acum atât de-aproape, ne apare ca o formă a mâniei în exces, care se poartă fie între state, sau, în cazul războiului civil, în interiorul aceluiași stat … 

Conflictul armat e complicat și greu de înțeles, din două motive: odată fiindcă îmbracă forme foarte diferite, iar în al doilea rând, fiindcă vocile ideologiilor care se confruntă sunt alimentate cu ”argumente”, în aparență logice și raționale. Fiecare tabără se comportă ca și cum ar deține mai mult decât dreptatea, ca și cum a arestat Adevărul. De aceea oamenii, împărțiți în tabere, nu se mai ascultă reciproc, se ignoră unii pe ceilalți, preferă haosul și dezordinea, sunt părtinitori.  

Spuneam că formele războiului sunt multe și nuanțele se întrepătrund. Vedem uneori ridicări ”spontane” ale maselor, asistăm la ”neliniști” sociale, auzim de acțiuni teroriste, de războaie de gherilă, puciuri și ocupații militare (cu sau fără opoziție), conflicte de graniță gata să fie redeschise…  Sau, în funcție de obiectivele pe care războinicii și le propun, vorbim de războaie de cucerire, de apărare, coloniale, religioase, sau chiar … ”preventive”. Dacă se întind pe un teritoriu mai mare sau mai mic, războaiele pot fi locale, regionale sau mondiale. Nu în ultimul rând, după tipul de armament pe care-l folosesc, ele se împart în convenționale (inclusiv cu forme biologice și chimice) și nucleare …    

Înconjurați de atîta mânie și impresionați de violențele care se manifestă în exces, ne-am adus aminte de Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie … pentru a afla despre Curtea Penală Internațională, cu sediul tot la Haga (în Olanda), că nu este (din păcate) recunoscută decât de 123 de țări, (din totalul celor 195 de state, câte sunt azi pe Pământ). 

Altfel spus, în lumea perfectibilă în care trăim (sic!), există posibilitatea comiterii de atrocități (războaie de agresiune, genocid, crime împotriva umanității, crime de război, crime de apartheid …), iar cei care le comit pot dormi liniștiți, fiindcă nu vor fi trași la răspundere! Oare nu e acesta un motiv de neliniște pentru sufletul creștinului?! Nu vă tulburați!”, ne spune Domnul …

În omilia ”Împotriva celor care se mânie”, Sfântul Vasile cel Mare, Episcopul Cezareii din Capadocia, are pentru noi această explicație, care ne întărește în răbdare: ”Răul este mai mare pentru cel care săvârșește insulta, decât pentru cel care o suferă”. Îndemnul fiind, de a converti și orienta înspre bine, sensul mâniei noastre: să ne îndreptăm mânia împotriva obiceiurilor rele, iată ce este o mânie … bună! 

Într-adevăr, pe măsură ce se strâng în calendar zilele cumplitului bombardament din vecini, simțim cum se strânge în noi un val de mânie, față de … producătorii de armament! Câți producători de armament avem astăzi, în Europa? În ce țări exportă? De partea căror tabere? Cu ce preț (atât prețul de sânge, nu numai prețul plătit pentru tranzacție)? Cum sunt taxați sau încurajați?

Lumea neascultării suferințelor celuilalt și nepăsarea față de incendiile care nu au loc pe strada noastră, este o lume pe care am lăsat-o să crească (sau poate am construit-o?) foarte strâmb în jurul nostru, folosind cărămizi ale izolării egoiste și pierzându-ne timpul în certuri pe cuvenitele ”drepturi individuale”, de parcă am rămâne înscriși în istorie cu propriile noastre opinii și păreri … 

Lumea este în conflict, numai că pe strada noastră nu ajunsese încă, flacăra războiului. Lista e (incredibil) de lungă. Războiul din Darfur (început în Sudan, în 2003), războiul din Irak (2003-2011), războiul drogurilor din Mexic, purtat de cartelul Sinaloa (2003-2010), războiul din Nord-Vestul Pakistanului (început în 2004), războiul din Republica Central Africană (2004-2007), războiul separatiștilor kurzi din Iran (început in 2004),  conflictul din Delta Nigerului (inceput in 2004), războiul civil din Yemen (2004-2011), războiul insurgenților din Paraguay (inceput in 2005), sau conflictele din Chad, Kenya, Cameroun, Fâșia Gaza, Liban, Timorul de Est … războaiele purtate împotriva al-Quaeda, Boko-Haram și altele  ….  

Pare că suntem într-o lume plină de mânioși, o lume plină de războinici, aflați la putere. Conducători de oști, cu mentalitate de secol XIX (secolul ”Națiunilor”, când ”Revoluțiile” erau o soluție de afirmare) – dar care dispun de arme și tehnologii ale secolului XXI … 

Din pricina mâniei, cu judecata întunecată, lipsiți de demnitatea rațiunii, nu ne mai recunoaștem între noi ca ființe umane: nu ne mai recunoaștem ca fiind ai aceleiași specii, nu ne mai recunoaștem strămoșul comun. 

Distrugerea celuilalt cu orice preț, chiar cu prețul autodistrugerii (în cazul armei atomice) și răzbunarea – sunt în prim plan, chiar dacă toată lumea are de pierdut. Orice pretext declanșează adrenalina și pune în mișcare voința oarbă, irațională.

Va fi grea, povara victoriei, pentru oricare din tabere, și vom înțelege – în procesul sinodal care continuă, că o pace europeană, în afara păcii mondiale – rămâne ”de fațadă”.

Războiul care a ajuns pe strada noastră, este deja și va fi pentru mulți, o Școală a Înțelepciunii, adică a Iubirii de Dumnezeu și o invitație, pentru fiecare din noi, să medităm la condiția fragilă a Adevărului Păcii, care trebuie reconfirmat, zilnic.

București, in 19 Martie 2022

Călin Diaconu, pentru AGRU București

Pablo Picasso, Guernica
Fotografie document. Guernica după atacul aerian total (Luni, 26 Aprilie, 1937)

Pagina anterioară din Libel (8) 

Rezumat: 

Theodor Valerian Bourza s-a născut la Mediaș, în familia învățătorului Feodor Bourza,  în anul 1831. Primii ani de școală, între 1841 si 1845, îi parcurge la Elisabethopolis (Dumbrăveni), apoi continuă la Blaj și Sibiu (1846 – 1847). În vremea tulbure a Revoluției de la 1848-1849, urmează îndeaproape pe Timotei Cipariu (inclusiv în exilul din Țara Românească). Revenit în Ardeal, reia și finalizează studiile în 1850, la Brașov (ajutat de Iacob Mureșanu). 

Din 1851 (la vârsta de 20 de ani) începe munca de dascăl (”docente”), în Mediașul natal, ajungând ca în 1852 să aibe în grija sa 180 de elevi (din care și-a format un cor bisericesc, de 40 de băieți).  

În 1854, se căsătorește cu Ana, fiica lui George Harhoi (din Șaroșul Săsesc), pe care o aduce acasă, la Mediaș. Frumusețea soției pe de-o parte, dar și pericolul istețimii – prin care ar fi putut probabil lesne înlocui pe superiorul său ierarhic … ne aduc în această nouă pagină de Jurnal, în situația stânjenitoare a unui jurământ cu martori, că nu va ținti niciodată mai sus de preoție, adică nu va dori funcția de protopop … 

Am ales ca ilustrație pentru această pagină a Jurnalului Preotului Bourza, o poză a Mitropolitului Alexandru Sterca Șuluțiu, fiindcă este încă o personalitate de seamă, pe care Părintele o pomenește în Libelul său.

sursa foto: Wikipedia

( 9 )

Theodoru Valerianu Bourza ca Capelanu in Mediasiu in a. 1854.

Iam risum teneatis amici (1) – Indata ce miamu dusu nevasta in Mediasiu muerile ca ele au inceputu a face vorbă, că: ”Nevasta mea ar fi mai frumoasă ca” Maria Protopopului, – dein astea vorbe semenate sa iritatu Protopopulu prin găzdoia sa la o dusiumănia nemarginită asuprami, ba pănă acolo devenisa treaba, câtu sirmanulu Stojanu la pofta gazdoiei sale venia pe neasceptate la mine turbatu de mănia, si ca dein seninu incepea la sfadă si ami slabi nevasta. – Apoi ce era sa facu, trebuia sa inghitu noduri totu ca pumnulu, caci cu protopopulu cine sa cutedie a sta contra.- Candu mamu dusu spre ordinare la Blasiu cu Socrulu meu, Prota încă a venitu cu noi in carutiu, si dreptu resplata cărăusiei a facutu pe Metropolitu Siulutiu (2) sa nume ordinadie până nu voiu veni erăsi in Mediasiu, si in fația batrâniloru Basericei sa  dau unu Reversalu (3), ca: ca Capelanu intru tote voiu fi supus Domniei Sale si nu voiu năzui nice cându la Officiulu protopopescu – aciasta a trebuitu sa sa implinescă si provediutu astfeliu mamu dusu la Blasiu unde in diua de S. Toader ma ordenatu de Diaconu, er Luni in septimâna adoua a paresemiloru (4) – martie 1854, de preutu. Acumu trebuia ca Capelanu sa ducu si Officiulu de Docende, poporului Mediasiului inse preste 1000 suflete, protopopulu la nice o functiune nu voia sa margă, asia Scola cu atata diligintia si energia intemeiata a trebuitu sa degeneraie, ba totu cu mari suferinție, abia amu pututu sao ducu unu anu si jumatate, candu mutandusa dein vietia batranului parochu alu Curciului Sameonu Albu, in urma Suplicarii mele conferindumisa aceia parochia către  finea lui Septembre (1855) mamu strămutatu acolo.

Va urma, pagina (10): T.V. Bourza, ca parohu în Curciu …

______________________________________________________________

(1) Acum continuați râsul, prieteni! Expresie din latină, pe care Părintele Bourza o folosește cu multă grație și relaxare, față de ceea ce va urma (reamintim că el scrie aceste rânduri la vârsta de 38 de ani, în cuprinsul unei cărticele-manuscris pe care a dedicat-o istoriei Parohiei greco-catolice a Șaroșului, istorie din care el însuși, face parte!)

(2) Alexandru Sterca – Șuluțiu, mai întâi Episcop iar între 1853-1867, Arhiepiscop și Mitropolit al Bisericii Române Unite.   

(3) Reversio, in limba latină, semnifică ”reîntoarcere din drum, revenire”. În contextul acestei umiliri publice asumate ca etapă în procesul de hirotonire, am traduce cu ”precizare” sau ”promisiune fermă” (dacă nu cumva astfel se lua pulsul orgoliului viitorului candidat la preoție, sic!)

(4) Păresimi = cele 40 de zile din Postul Pastelui, din lat quadragesima 

(5) Pentru un tur virtual și câteva impresii vizuale pline de justificată admirație la adresa Curciului, vă recomand, cu plăcere, aceste testimoniale ale prezentului. Sunt tineri care-și descoperă țara, iar zona despre care povestește Părintele Bourza (Mediaș – Blaj – Șaroș – Dumbrăveni …) și-a păstrat cumințenia și farmecul de poveste!

http://www.razvanpop.ro/2015/05/14/curciu-o-mica-bijuterie-a-sibiului/

 


Churchill, Truman și Stalin – Conferința de la Yalta, 1945. Poza preluată din National Archives, UK (Catalogue ref: CO 1069/892)

E greu de descifrat, pentru că are legătură cu ”războiul rece”, o perioadă pe care nu avem cum să o înțelegem fără cunoașterea eforturilor diplomatice din cel de-al doilea Război Mondial, care au conștientizat actualitatea unei întrebări esențiale, dinspre învingători: ce facem cu Germania, după război? O întrebare care s-a dezbătut la Teheran (1943), Yalta și Potsdam (1945), al cărei răspuns a dus la împărțirea Germaniei în zone de ocupație, la jocuri de forță tensionate între foștii aliați (cum a fost blocada Berlinului de Vest începută în 1948).

Și pentru o pace durabilă în Europa, s-a inventat, în 1949, NATO. Atât de neimportantă/neauzită a fost vocea europenilor, încât în 13 august 1961, cele două ideologii diferite/divergente au avut nevoie de exprimarea fizică a separării lor identitare. Primarul Berlinului controlat de ruși a început construcția celebrului Zid …

Îmi propun să strâng aici câteva documente importante, pentru a avea la îndemână un spațiu dedicat notelor de lectură (sau ideilor) pe care le vom desprinde din analiza unor documente cu valoare de izvor istoric. În lumea interconectată de azi, având acces la informație, nu avem voie să ne plângem de lipsa documentelor. Ele sunt ”la un click distanță”, și, pentru a înțelege ce se întâmplă, avem obligația de a le parcurge, umplând golurile de cunoaștere sau – după caz, reîmprospătând memoria și reevaluând nuanțele unor informații din trecut, cu ochii de acum.

Așadar rușii, care au ieșit învingători din cel de-al doilea Război Mondial, alături de anglo-americani, au stabilit să împartă Germania în două părți (vizibile au fost la început patru – dar în realitate au fost două, cu ideologii și politici diferite), plecând de la premisa ”altfel, nu-i putem controla pe nemți”. Cât de mult știm despre acest lucru? Cum au pus în aplicare planul?

Dacă împărțirea Germaniei s-a făcut oficial, în Bundesrepublik Deutschland și Deutsche Demokratische Republik, prin recunoaștere și acceptare de către toată lumea, a existat și o împărțire, la fel de reală – dar nerecunoscută oficial, a Europei: în Europa de EST și Europa de VEST. După reunificarea Germaniei, în Octombrie 1990, putem considera că granița dintre cele două Europe s-a modificat. Întrebarea are două perspective:

(1) Până unde își propune Europa să-și extindă influența? Cum se poate realiza accesul la UE, pentru cei care (încă) nu s-au alăturat proiectului marii familii?

(2) Care e punctul critic în care Rusia se va simți amenințată de o prezență militară despre care nu are argumente să afirme că-i este ostilă (sau poate, economic?), dar … pentru că armele pot fi întoarse sau se pot declanșa, accidental, ele constituie un pericol real. Așadar, care e ”limes”-ul acceptat de ruși, azi?

Anul viitor se vor împlini 76 de ani de la celebrul discurs al lui Churchill, text care a ajuns să fie studiat în manualele școlare. Influența rusească asupra Europei, sau propria lor grijă față de securizarea graniței de vest, sunt teme de actualitate imediată în anul ce stă să înceapă. Vom avea sau nu vom avea război în Ucraina?

2021 va intra în istorie ca anul II al pandemiei, anul în care americanii s-au retras din Afganistan iar rușii au strâns trupe de asalt (zeci de mii) la granița lor cu Ucraina. Care sunt documentele de parcurs și ce teme de dezbatere, putem extrage?

Pentru început, propun să începem printr-o comparație: discursul vizonar al lui Winston Churchill (5 Martie 1946) și actul de naștere al colaborării dintre NATO și Rusia (Paris, 27 Mai 1997).

In acest context, avem aceste doua documente (se vor citi in ordine, mai intai Agreement-ul cu NATO și apoi Tratatul cu SUA), publicate de Ministerul Afacerilor Externe din Rusia, în data de 17 Decembrie 2021:


Câtă nevoie avem de învățătură credibilă, de acel Cuvânt pe care să-l înțelegem prin simțirea inimii, care ne atinge ca o mângâiere, învățătura blândă, care ne atrage ca o poveste spusă de Bunica, al cărei tâlc îți este cedat și oferit ție să-l rostești, să-l extragi, după ce te-a invitat, cu înțelepciunea ei pedagogică, să îți spui părerea, să-ți formezi punctul tău de vedere, astfel trecând în viața ta și în caracterul tău, experiența de viață, a altuia … 

Aha! … deci așa stau lucrurile!” – iată expresia după care putem cântări învățătura asimilată, cea care nu va rămâne doar un simplu  bagaj exterior (de altfel, greu de purtat, fiindcă ne ocupă memoria dar nu ne imprimă o atitudine înțeleaptă, împăciuitoare, față de lume). Învățătura fariseilor, învățătura stearpă și mincinoasă, este și aceea a profesorului ”din obligație”, a acelui profesor care-și numără lunile, zilele și orele rămase până la pensie, a profesorului sărac, fiindcă nu e însoțit de lacrimile elevilor, la retragerea din această lume … 

Reprezentanți ai sectorului ”adulți” din Acțiunea Catolică din România (ACRO), agriștii ar face bine să se lase frământați de întrebările rodnice … ”Cum practic în viața de zi cu zi, învățătura pe care o primesc, din partea Bisericii?” sau ”Ce înseamnă pentru mine Biserica strămoșilor și cum pot deveni un creștin autentic?Αὐθεντικός în greaca veche – din care latinii au preluat pe authenticus, înseamnă ceea ce nu poate fi pus la îndoială,  originalul primar, genuitatea pură, onestă, cea care oferă certitudini palpabile … 

Despre această credibilitate a învățăturii, citim în Sfânta Evanghelie după Matei (7,29): ” îi învăţa pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” sau în cea după Marcu (1, 22): ”Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci El îi învăţa pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor.” 

Hrănindu-ne din Cuvântul care ne transformă, care ne face mai puternici în fața greutăților vieții, am aflat (inclusiv prin domolirea vârstei și acumularea experiențelor personale) ordinea lucrurilor, recunoscând că spiritul are întâietate și rol de călăuză pentru materie, că timpul se supune în mod firesc eternității, că libertatea este plenară atunci când alegem să facem binele, din inima noastră … Hrănirea aceasta o facem atât pentru noi înșine (fiecare suflet e unic) cât și pentru a preda celor ce vin după noi, ceea ce am descoperit că este credibil, autentic, original. 

Felul nostru de a fi, presupune să tânjim după certitudini. Învățăm o viață întreagă, inclusiv pentru că ne imaginăm o liniște, o satisfacție a cunoașterii, la capătul drumului. Afară de valorile eterne (axiome, principii, legi), vedem că toate în jur sunt volatile, se supun legilor schimbării. Certitudinea presupune desigur, munca individuală a cunoașterii. Înaripați de inspirație și hrăniți cu propria noastră transpirație, acumulăm atâta cât putem, fiecare, din tezaurul la care au participat generațiile dinaintea noastră. De aceea, cunoașterea e un proces colaborativ – iar aceasta înseamnă că avem datoria de a da înapoi, societății. De exemplu, dacă statul român a plătit salariile profesorilor mei – oare cum voi răsplăti aceasta? Pot ca măcar o dată pe an, în ”săptămâna altfel”, să predau celor de-acum câte ceva din ceea ce am învățat pe parcurs? Sau, dacă Biserica are cheltuieli de întreținere a patrimoniului său, oare cum voi contribui eu personal, ca fiu al ei – care mă bucur, atunci când primesc, în fiecare Duminică, îmbrățișarea fraților mei și Cuvântul care mă hrănește interior?

În Gândul Zilei pentru data de 10 Septembrie, Fericitul Vladimir Ghika ne amintește că ”Dumnezeu este o realitate care coboară până la certitudini”. Adică? Dincolo de certitudinile mele, există o realitate obiectivă, există adevărul necuprinsului lumii din care fac parte ca fărâmă nesemnificativă, și nu e nevoie să mă îmbăt cu iluzia cunoașterii infinitului, nici nu trebuie să dezarmez în fața teoriilor relativiste (care explică cum că n-aș fi capabil de cunoaștere), câtă vreme Infinitul însuși mă iubește și vine la mine: Infinitul ne caută, se împlinește în fiecare din noi!

Atunci? Dacă EL E GATA SĂ VINĂ LA MINE, ce îmi va mai rămâne mie, DE FĂCUT? Oh, atât de multe sunt de făcut, căci volumul faptelor bune este direct proporțional cu dezordinea și războiul care dereglează viața comunitară. Ne îndeamnă Sfântul Pavel, așa frumos, în privința schimbării lumii din jur, pe care fiecare o putem realiza începând în noi înșine, atunci când ne vorbește despre sincera părere de rău față de păcatele ce le facem zi de zi, ca pe-o jignire adusă Creatorului… Citim în 2 Corinteni (7, 10): ”Căci întristarea care e după Dumnezeu, lucrează pocăință spre mântuire statornică, iar întristarea lumii, lucrează moarte”. 

Dacă ni se pare că nu putem schimba lumea din jur după certitudinile pe care ne închipuim că le avem, atunci să începem prin a ne întreba – fiecare în forul său interior – când L-am supărat pe Dumnezeu cu păcatele noastre personale și cum le îndreptăm? Sau, altfel spus: când am încălcat poruncile Lui, abătându-ne de la Calea Adevărului Vieții noastre?

———————————–

Călin Diaconu


AGRU Parohial – Parohia Sf Vasile cel Mare,  București 

(în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, 12 Septembrie 2021) 

Înțelepciunea pedagogică a Bunicii care ne spunea povești … lăsându-ne spațiul de negociere pentru partea de morală …


De ce este nevoie ca Isus – Calea, Adevărul și Viața – să fie anunțat de Înaintemergătorul Prooroc Ioan? De ce este nevoie ca Adevărul să fie precedat de îndreptare? 

Când vom reciti întâmplările din viața noastră, ne vom hrăni cu încredere sau ne vom izola de cei care privesc cu lejeritate aspectele morale? Am lăsat dreptatea să se aștearnă în calea adevărului pe care ne-am hotărât să mergem, sau am rătăcit în toți acești ani? 

Adevărul este Lumină. El nu are nevoie de întuneric pentru a străluci, dar noi așa suntem construiți, ca abia în întuneric să înțelegem rostul razelor conducătoare: unii, ne mulțumim cu o lumânare, alții avem nevoie de lanternă, iar altora nu le este suficient nici măcar un reflector … Însă nici lumenii și nici lucșii nu interesează aici, căci vorbim de sens și de scop. A lumina în întuneric: a alunga frica și neștiința, a nu mai pierde timpul rătăcind în bâjbâială!

Adevărul are o forță de atracție specială pentru cei rătăciți. E în fapt singurul care ne poate întoarce pe drumul dreptății. Și recunoaștem că este nevoie ca cineva din exterior – dacă nu funcționează corect forul nostru interior – să ne strige, în deșert, că a venit timpul pocăinței, că a venit timpul îndreptării noastre!

Odată primită, bucuria întâlnirii cu Adevărul nu se poate reține în interior. Ea se exprimă într-o atitudine radiantă, ce strălucește în oaza de pace și speranță, din jur. Dintr-o dată, nu mai suntem în război cu lumea și asta, pentru că ne rugăm înainte de orice, să ne schimbăm noi înșine. Împăcarea cu lumea o vedem ca parte din procesul de vindecare (sau adaptare), fiindcă ne naștem cu toții, orbi din naștere. Vom încerca să devenim mai buni, cu fiecare zi, în fiecare zi.

Adevărul are nevoie de bună rânduială. Obiceiul personal, zilnic, e o condiție igienică sine-qua-non a exersării adevărului. Nu pot ruga pe cineva să mă înlocuiască, în relația mea cu adevărul. Esență a intimității mele, oglinda mea interioară, adevărul mă privește direct și personal. Prin ochiul celuilalt însă, mă văd parcă și mai bine: aflu despre mine ceea ce nici măcar nu vreau să știu că sunt! Cum așa? Fiindcă îmi place să mă las amăgit de iluzii și accept să trăiesc în ignoranță. Îmi plăcea de multe ori să-mi imaginez ceea ce aș putea deveni. Pe măsură ce avansez în ani, devine mult mai rău de atât: ajung să meditez la ceea ce aș fi putut fi, dacă … Fatidicul dacă, e cel care m-a urmărit de-a lungul întregii vieți: văd întregul potențial neexploatat, văd roadele neculese ale darului (talentului) necizelat de muncă, văd fructele putrezite pe câmpul prea roditor din patria bolnavului de lene și aproximări … 

În lumea din jur, pare că poporul se ceartă. Însă nu pentru Adevăr, ci pentru propriile interpretări ale adevărului. Fiecare își imaginează că poate prinde adevărul într-un fel de insectar la purtător. Dar Adevărul nu poate fi arestat. Trădat, da. Umilit, batjocorit, da. Însă nu poate fi provocat prin sforțări raționale, pentru că există efectiv – indiferent dacă este sau nu este demonstrat. Adevărul nu e o sforțare rațională, ci o prezență luminoasă.

Dacă Adevărul nu se lasă descoperit de meritul lupei, trebuie totuși să recunosc că am mare nevoie de hățurile rațiunii și credinței, pentru a-mi îmblânzi pasiunile și purtarea. Iar inteligența și voința nu pot fi lăsate la bunul lor plac, trebuie și ele, disciplinate. Punctul din care ar trebui să încep educarea privirii, pornind de la binele pe care-l doresc, care-mi dă imbold și energie pentru fiecare pas, are ca suport această întrebare fundamentală: Ce vreau cu adevărat? Să dobândesc, sau să înfăptuiesc binele?

El Greco, Public domain, via Wikimedia Commons