Vânarea urșilor este permisă la noi în țară, însă doar cu aviz de ministru. Oamenii nu pot (fiindcă nu au voie!) să se apere, riscând dosar penal: dacă răpun o fiară protejată de lege, intră la pușcărie. În Vest, lucrurile stau altfel. Sălbăticiunile sunt identificate genetic, monitorizate și urma lor e ținută (fără acord GDPR), într-o bază de date. Ai lor au numere, ai noștri sunt anonimi (încă).
Anul 2023 ar putea aduce o schimbare, fiindcă subiectul ”animal sălbatic vs. animal îmblânzit” a intrat spectaculos și abrupt pe ordinea de zi (și pe agenda personală, presupunerea ne aparține), a chiar Președintei Uniunii Europene.
Cum așa?
Aliatul (nesperat) al țăranului român este de data aceasta, exemplarul Canis lupus numit GW950m – un lup care a dat o raită anul trecut prin comuna Beinhorn, parte din orășelul Burgdorf, din regiunea Hanovra în Saxonia Inferioară (Germania).
Mânat de instinctul său de prădător, lupul a atacat cu sânge rece ce-a găsit având sânge cald, în poiana din pădurea alăturată. Un ponei (probabil prea sigur pe sine? cu ținută de pur-sânge?), pe nume Dolly, care de 30 de ani făcea parte din Familia Ursulei von der Leyen. Stare de șoc: cum a fost posibil?!
Justiției din Germania i-a trebuit o lună de zile să-l pună pe-o listă a morții pe GW950m. Atenție, furia a fost atât de mare, încât l-au pus atât pe el cât și întreaga lui haită. Adică exterminarea neamului și a genei rele … Deh, lupul rău, e acela care ne-atacă oile noastre, nu-i așa?
Deși lupii sunt specie protejată în Europa, cineva (nu e clar dacă Familia von der Leyen sau un avocat susținător al drepturilor fermierilor nemți) a depus o Cerere pentru aprobarea unei Excepții Speciale de la Legea speciilor protejate (astfel, lupul GW950m a devenit, cu acte în regulă, fugar) …
Mai mult, după moartea poneiului Dolly, Ursula a dat semne ale puterii de care știe să se folosească, cerând oficialilor din Comisia Europeană să reevalueze strictețea regulilor care protejează lupii în Europa.
Mă gândesc: poate avem și noi, la Ministerul Mediului, o analiză (în detaliu) și o statistică (la zi) a crimelor semnate de lupi și urși anonimi, neînregistrați încă într-o bancă de date genetică … sau măcar rapoarte ale știrilor care au apărut în presa dințara noastră, în ultimii doi-trei ani?
Ar fi momentul propice ca vocea fermierilor și pădurarilor români să se facă auzită în cadrul Comisiei Europene? Poate ar fi timpul ca la rândul nostru, să numărăm capetele sălbatice de la noi din țară și să le recoltăm …
Imagine realizată cu Dall-E, reprezentând pe Sf Benedict de Nursia, alături de copii … Putem învăța virtuțile, în joacă?Da, dacă nu le luăm în bășcălie …
Cine nu se îndoiește că există câteva grame de suflet în fiecare om, acela poate observa cu interes capacitatea acestui organ aparte, de a se mărturisi pe sine în două moduri distincte: (1) prin vorbe și (2) prin fapte.
Vorbele sufletului sunt de regulă șoaptele mărturisitoare. Uneori, poate chiar cu ultima suflare – numai Bunul Dumnezeu știe când și dacă va avea loc acest moment -, sufletul este chemat să-și mărturisească credința. De obicei, în fața unuia care aparent îl chinuie, pentru a-l pune la încercare. Martiriul însă poate fi pecetluit și cu tăcerea, atunci când sufletul refuză să-L nege prin vorbe mincinoase pe Creatorul său. Dacă și tăcerea sufletului este relevantă, cu atât mai mult, să ne ferim de vorbe mari despre respirația ființei noastre, pentru că ele nu au trecere în fața Celui care ne cunoaște intențiile (Omul va fi judecat după intențiile sale? – de reflectat).
Faptele sufletului ne caracterizează și ne scriu povestea vieții. Există expresia ”suflet hain” (din turcescul hayin – adică trădător, nemilos, obsedat/posedat de rele, perfid), și există de asemenea ”suflet candid”, care-și trage rădăcina din latină – candidus însemnând ”alb strălucitor”, cu sensul de candelă luminoasă, aprinsă, ce poate fi reprezentarea unor oameni nevinovați și cu o morală fără cusur… doar că de-aici, să observăm în treacăt cum candidus și-a mărit familia în limba română, devenind rădăcină transformatoare pentru: in-candescent, incendiu, încing … (Oare marii revoluționari candizi, au fost conștienți de incendiile pe care le vor declanșa? – de reflectat).
Dacă descoperim că există o contradicție între cele două moduri mărturisitoare pentru una și aceeași persoană, atunci îi putem lesne observa în exprimare o tensiune, o agitație ce încearcă să spună una și între timp, face alta.
Această dihotomie are o explicația simplă: chiar de voi fi crezut aici, pe Pământ, chiar de-i voi amăgi sau înșela pe cei care mă ascultă, dacă nu voi ajunge să fac binele, nu voi ajunge să stau în fața lui Dumnezeu.
Altfel spus, dacă simt sufletul prea plin și am o aplecare de a-L mărturisi pe Creatorul meu, mai întâi o voi face prin fapte bune, ascultând de Lege. Importanța vorbelor este în acest caz, secundară. În prim plan, e ascultarea Cuvântului, care devine Lege interioară. Întrebarea pe care ne-o punem, aparent de-a lungul întregii vieți, este aceasta: ”Când devine Cuvântul o armă, o faptă bună, care transformă și îndreaptă orientarea noastră spreAdevărul care este Lumina de un Alb Strălucitor?”
Reflectând la această întrebare fundamentală, vom îndrăzni un răspuns: sunt cel puțin două momente în care Cuvântul – adică Legea care s-a mutat în inima noastră – se rostește pe sine însuși cu putere de Adevăr: (1) atunci când ne mărturisim păcatele și (2) când Îl folosim în mod just, pentru a ne împăca cu fratele nostru.
Să cerem deci de la Dumnezeu harul smereniei, mai înainte de a fi prea târziu, adică mai înainte de sfârșit.
E bine de știut, pentru cei care doresc să-și exerseze viața spirituală, că există în Regula Sf Benedict, un capitol întreg (anume, al 4-lea) dedicat uneltelor spirituale pe care oricare din noi le are la îndemână, pentru operațiunile de igienă sufletească – adică de curățare și vindecare spre creștere roditoare. În latină, se cheamă ”Instrumenta bonorum operum”, și pe această temă, puteți citi mai multe, aici.
Ar fi timpul să privim lumea ca un atelier, în care virtuțile sunt uneltele pe care le avem la îndemână pentru a ne forma caracterele? Dacă vom considera că cei din jur sunt frații noștri, atunci ne vom păstra mereu zâmbetul și voia bună, pentru că joaca și umorul dau un farmec aparte vieții noastre …
–
PS – … și vă rog să mai primiți o întrebare, la care putem medita în viitor, împreună, fie că ne este sau nu pe plac: ”Oare de ce sunt cei nedrepți, mai săraci?!”
”Iar când veţi auzi de războaie, şi de zvonuri de războaie, să nu vă tulburaţi, căci trebuie să fie, dar încă nu va fi sfârşitul.” (Sf Evanghelist Marcu, Cap 13, 7)
Războiul este la granițele țării noastre. Ne privește de dincolo de ușă – și nu mai este zvon din îndepărtatul (sau apropiatul) Orient și nici din Africa, ci o realitate care ne aparține, pe care trebuie să o înțelegem și căreia trebuie să-i facem față. Nu oricum, ci cu demnitatea de persoane creștine, care suntem chemați să aducem în lume cu bucuria speranței, Vestea cea Bună a Învierii Domnului, prin care și cei mai păcătoși am dobândit iertarea păcatelor.
Suntem la începutul celei de-a patra săptămâni a conflagrației care a zguduit ordinea mondială, o criză a nesiguranței militare ce se înlănțuie de fragilitatea crizei medicale. Din pandemie, am intrat – fără menajamente, direct, în război. Cum a fost posibil? Ce este războiul? L-am fi putut evita? Ce va urma, căci probabil se poate mai rău de-atât … hai să ne tragem puțin sufletul, să ne liniștim respirația, să ne regăsim curajul și să ne îndreptăm speranța spre Bunul Isus, care ne hrănește cu Cuvântul Său: ”nu vă tulburați!” …
Războiul pe care – din păcate -, îl privim acum atât de-aproape, ne apare ca o formă a mâniei în exces, care se poartă fieîntre state, sau, în cazul războiului civil, în interiorul aceluiași stat …
Conflictul armat e complicat și greu de înțeles, din două motive: odată fiindcă îmbracă forme foarte diferite, iar în al doilea rând, fiindcă vocile ideologiilor care se confruntă sunt alimentate cu ”argumente”, în aparență logice și raționale. Fiecare tabără se comportă ca și cum ar deține mai mult decât dreptatea, ca și cum a arestat Adevărul. De aceea oamenii, împărțiți în tabere, nu se mai ascultă reciproc, se ignoră unii pe ceilalți, preferă haosul și dezordinea, sunt părtinitori.
Spuneam că formele războiului sunt multe și nuanțele se întrepătrund. Vedem uneori ridicări ”spontane” ale maselor, asistăm la ”neliniști” sociale, auzim de acțiuni teroriste, de războaie de gherilă, puciuri și ocupații militare (cu sau fără opoziție), conflicte de graniță gata să fie redeschise… Sau, în funcție de obiectivele pe care războinicii și le propun, vorbim de războaie de cucerire, de apărare, coloniale, religioase, sau chiar … ”preventive”. Dacă se întind pe un teritoriu mai mare sau mai mic, războaiele pot fi locale, regionale sau mondiale. Nu în ultimul rând, după tipul de armament pe care-l folosesc, ele se împart în convenționale (inclusiv cu forme biologice și chimice) și nucleare …
Înconjurați de atîta mânie și impresionați de violențele care se manifestă în exces, ne-am adus aminte de Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie … pentru a afla despre Curtea Penală Internațională, cu sediul tot la Haga (în Olanda), că nu este (din păcate) recunoscută decât de 123 de țări, (din totalul celor 195 de state, câte sunt azi pe Pământ).
Altfel spus, în lumea perfectibilă în care trăim (sic!), există posibilitatea comiterii de atrocități (războaie de agresiune, genocid, crime împotriva umanității, crime de război, crime de apartheid …), iar cei care le comit pot dormi liniștiți, fiindcă nu vor fi trași la răspundere! Oare nu e acesta un motiv de neliniște pentru sufletul creștinului?! ”Nu vă tulburați!”, ne spune Domnul …
În omilia ”Împotriva celor care se mânie”, Sfântul Vasile cel Mare, Episcopul Cezareii din Capadocia, are pentru noi această explicație, care ne întărește în răbdare: ”Răul este mai mare pentru cel care săvârșește insulta, decât pentru cel care o suferă”. Îndemnul fiind, de a converti și orienta înspre bine, sensul mâniei noastre: să ne îndreptăm mânia împotriva obiceiurilor rele, iată ce este o mânie … bună!
Într-adevăr, pe măsură ce se strâng în calendar zilele cumplitului bombardament din vecini, simțim cum se strânge în noi un val de mânie, față de … producătorii de armament! Câți producători de armament avem astăzi, în Europa? În ce țări exportă? De partea căror tabere? Cu ce preț (atât prețul de sânge, nu numai prețul plătit pentru tranzacție)? Cum sunt taxați sau încurajați?
Lumea neascultării suferințelor celuilalt și nepăsarea față de incendiile care nu au loc pe strada noastră, este o lume pe care am lăsat-o să crească (sau poate am construit-o?) foarte strâmb în jurul nostru, folosind cărămizi ale izolării egoiste și pierzându-ne timpul în certuri pe cuvenitele ”drepturi individuale”, de parcă am rămâne înscriși în istorie cu propriile noastre opinii și păreri …
Lumea este în conflict, numai că pe strada noastră nu ajunsese încă, flacăra războiului. Lista e (incredibil) de lungă. Războiul din Darfur (început în Sudan, în 2003), războiul din Irak (2003-2011), războiul drogurilor din Mexic, purtat de cartelul Sinaloa (2003-2010), războiul din Nord-Vestul Pakistanului (început în 2004), războiul din Republica Central Africană (2004-2007), războiul separatiștilor kurzi din Iran (început in 2004), conflictul din Delta Nigerului (inceput in 2004), războiul civil din Yemen (2004-2011), războiul insurgenților din Paraguay (inceput in 2005), sau conflictele din Chad, Kenya, Cameroun, Fâșia Gaza, Liban, Timorul de Est … războaiele purtate împotriva al-Quaeda, Boko-Haram și altele ….
Pare că suntem într-o lume plină de mânioși, o lume plină de războinici, aflați la putere. Conducători de oști, cu mentalitate de secol XIX (secolul ”Națiunilor”, când ”Revoluțiile” erau o soluție de afirmare) – dar care dispun de arme și tehnologii ale secolului XXI …
Din pricina mâniei, cu judecata întunecată, lipsiți de demnitatea rațiunii, nu ne mai recunoaștem între noi ca ființe umane: nu ne mai recunoaștem ca fiind ai aceleiași specii, nu ne mai recunoaștem strămoșul comun.
Distrugerea celuilalt cu orice preț, chiar cu prețul autodistrugerii (în cazul armei atomice) și răzbunarea – sunt în prim plan, chiar dacă toată lumea are de pierdut. Orice pretext declanșează adrenalina și pune în mișcare voința oarbă, irațională.
Va fi grea, povara victoriei, pentru oricare din tabere, și vom înțelege – în procesul sinodal care continuă, că o pace europeană, în afara păcii mondiale – rămâne ”de fațadă”.
Războiul care a ajuns pe strada noastră, este deja și va fi pentru mulți, o Școală a Înțelepciunii, adică a Iubirii de Dumnezeu și o invitație, pentru fiecare din noi, să medităm la condiția fragilă a Adevărului Păcii, care trebuie reconfirmat, zilnic.
București, in 19 Martie 2022
Călin Diaconu, pentru AGRU București
Pablo Picasso, GuernicaFotografie document. Guernica după atacul aerian total (Luni, 26 Aprilie, 1937)
Theodor Valerian Bourza s-a născut la Mediaș, în familia învățătorului Feodor Bourza, în anul 1831. Primii ani de școală, între 1841 si 1845, îi parcurge la Elisabethopolis (Dumbrăveni), apoi continuă la Blaj și Sibiu (1846 – 1847). În vremea tulbure a Revoluției de la 1848-1849, urmează îndeaproape pe Timotei Cipariu (inclusiv în exilul din Țara Românească). Revenit în Ardeal, reia și finalizează studiile în 1850, la Brașov (ajutat de Iacob Mureșanu).
Din 1851 (la vârsta de 20 de ani) începe munca de dascăl (”docente”), în Mediașul natal, ajungând ca în 1852 să aibe în grija sa 180 de elevi (din care și-a format un cor bisericesc, de 40 de băieți).
În 1854, se căsătorește cu Ana, fiica lui George Harhoi (din Șaroșul Săsesc), pe care o aduce acasă, la Mediaș. Frumusețea soției pe de-o parte, dar și pericolul istețimii – prin care ar fi putut probabil lesne înlocui pe superiorul său ierarhic … ne aduc în această nouă pagină de Jurnal, în situația stânjenitoare a unui jurământ cu martori, că nu va ținti niciodată mai sus de preoție, adică nu va dori funcția de protopop …
Am ales ca ilustrație pentru această pagină a Jurnalului Preotului Bourza, o poză a Mitropolitului Alexandru Sterca Șuluțiu, fiindcă este încă o personalitate de seamă, pe care Părintele o pomenește în Libelul său.
Theodoru Valerianu Bourza ca Capelanu in Mediasiu in a. 1854.
Iam risum teneatis amici (1)– Indata ce miamu dusu nevasta in Mediasiu muerile ca ele au inceputu a face vorbă, că: ”Nevasta mea ar fi mai frumoasă ca” Maria Protopopului, – dein astea vorbe semenate sa iritatu Protopopulu prin găzdoia sa la o dusiumănia nemarginită asuprami, ba pănă acolo devenisa treaba, câtu sirmanulu Stojanu la pofta gazdoiei sale venia pe neasceptate la mine turbatu de mănia, si ca dein seninu incepea la sfadă si ami slabi nevasta. – Apoi ce era sa facu, trebuia sa inghitu noduri totu ca pumnulu, caci cu protopopulu cine sa cutedie a sta contra.- Candu mamu dusu spre ordinare la Blasiu cu Socrulu meu, Prota încă a venitu cu noi in carutiu, si dreptu resplata cărăusiei a facutu pe Metropolitu Siulutiu (2) sa nume ordinadie până nu voiu veni erăsi in Mediasiu, si in fația batrâniloru Basericei sa dau unu Reversalu (3), ca: ca Capelanu intru tote voiu fi supus Domniei Sale si nu voiu năzui nice cându la Officiulu protopopescu – aciasta a trebuitu sa sa implinescă si provediutu astfeliu mamu dusu la Blasiu unde in diua de S. Toader ma ordenatu de Diaconu, er Luni in septimâna adoua a paresemiloru (4) – martie 1854, de preutu. Acumu trebuia ca Capelanu sa ducu si Officiulu de Docende, poporului Mediasiului inse preste 1000 suflete, protopopulu la nice o functiune nu voia sa margă, asia Scola cu atata diligintia si energia intemeiata a trebuitu sa degeneraie, ba totu cu mari suferinție, abia amu pututu sao ducu unu anu si jumatate, candu mutandusa dein vietia batranului parochu alu Curciului Sameonu Albu, in urma Suplicarii mele conferindumisa aceia parochia către finea lui Septembre (1855) mamu strămutatu acolo.
Va urma, pagina (10): T.V. Bourza, ca parohu în Curciu …
(1) Acum continuați râsul, prieteni! Expresie din latină, pe care Părintele Bourza o folosește cu multă grație și relaxare, față de ceea ce va urma (reamintim că el scrie aceste rânduri la vârsta de 38 de ani, în cuprinsul unei cărticele-manuscris pe care a dedicat-o istoriei Parohiei greco-catolice a Șaroșului, istorie din care el însuși, face parte!)
(2) Alexandru Sterca – Șuluțiu, mai întâi Episcop iar între 1853-1867, Arhiepiscop și Mitropolit al Bisericii Române Unite.
(3) Reversio, in limba latină, semnifică ”reîntoarcere din drum, revenire”. În contextul acestei umiliri publice asumate ca etapă în procesul de hirotonire, am traduce cu ”precizare” sau ”promisiune fermă” (dacă nu cumva astfel se lua pulsul orgoliului viitorului candidat la preoție, sic!)
(4) Păresimi = cele 40 de zile din Postul Pastelui, din lat quadragesima
(5) Pentru un tur virtual și câteva impresii vizuale pline de justificată admirație la adresa Curciului, vă recomand, cu plăcere, aceste testimoniale ale prezentului. Sunt tineri care-și descoperă țara, iar zona despre care povestește Părintele Bourza (Mediaș – Blaj – Șaroș – Dumbrăveni …) și-a păstrat cumințenia și farmecul de poveste!
Churchill, Truman și Stalin – Conferința de la Yalta, 1945. Poza preluată din National Archives, UK (Catalogue ref: CO 1069/892)
E greu de descifrat, pentru că are legătură cu ”războiul rece”, o perioadă pe care nu avem cum să o înțelegem fără cunoașterea eforturilor diplomatice din cel de-al doilea Război Mondial, care au conștientizat actualitatea unei întrebări esențiale, dinspre învingători: ce facem cu Germania, după război? O întrebare care s-a dezbătut la Teheran (1943), Yalta și Potsdam (1945), al cărei răspuns a dus la împărțirea Germaniei în zone de ocupație, la jocuri de forță tensionate între foștii aliați (cum a fost blocada Berlinului de Vest începută în 1948).
Și pentru o pace durabilă în Europa, s-a inventat, în 1949, NATO. Atât de neimportantă/neauzită a fost vocea europenilor, încât în 13 august 1961, cele două ideologii diferite/divergente au avut nevoie de exprimarea fizică a separării lor identitare. Primarul Berlinului controlat de ruși a început construcția celebrului Zid …
Îmi propun să strâng aici câteva documente importante, pentru a avea la îndemână un spațiu dedicat notelor de lectură (sau ideilor) pe care le vom desprinde din analiza unor documente cu valoare de izvor istoric. În lumea interconectată de azi, având acces la informație, nu avem voie să ne plângem de lipsa documentelor. Ele sunt ”la un click distanță”, și, pentru a înțelege ce se întâmplă, avem obligația de a le parcurge, umplând golurile de cunoaștere sau – după caz, reîmprospătând memoria și reevaluând nuanțele unor informații din trecut, cu ochii de acum.
Așadar rușii, care au ieșit învingători din cel de-al doilea Război Mondial, alături de anglo-americani, au stabilit să împartă Germania în două părți (vizibile au fost la început patru – dar în realitate au fost două, cu ideologii și politici diferite), plecând de la premisa ”altfel, nu-i putem controla pe nemți”. Cât de mult știm despre acest lucru? Cum au pus în aplicare planul?
Dacă împărțirea Germaniei s-a făcut oficial, în Bundesrepublik Deutschland și Deutsche Demokratische Republik, prin recunoaștere și acceptare de către toată lumea, a existat și o împărțire, la fel de reală – dar nerecunoscută oficial, a Europei: în Europa de EST și Europa de VEST. După reunificarea Germaniei, în Octombrie 1990, putem considera că granița dintre cele două Europe s-a modificat. Întrebarea are două perspective:
(1) Până unde își propune Europa să-și extindă influența? Cum se poate realiza accesul la UE, pentru cei care (încă) nu s-au alăturat proiectului marii familii?
(2) Care e punctul critic în care Rusia se va simți amenințată de o prezență militară despre care nu are argumente să afirme că-i este ostilă (sau poate, economic?), dar … pentru că armele pot fi întoarse sau se pot declanșa, accidental, ele constituie un pericol real. Așadar, care e ”limes”-ul acceptat de ruși, azi?
Anul viitor se vor împlini 76 de ani de la celebrul discurs al lui Churchill, text care a ajuns să fie studiat în manualele școlare. Influența rusească asupra Europei, sau propria lor grijă față de securizarea graniței de vest, sunt teme de actualitate imediată în anul ce stă să înceapă. Vom avea sau nu vom avea război în Ucraina?
2021 va intra în istorie ca anul II al pandemiei, anul în care americanii s-au retras din Afganistan iar rușii au strâns trupe de asalt (zeci de mii) la granița lor cu Ucraina. Care sunt documentele de parcurs și ce teme de dezbatere, putem extrage?
Pentru început, propun să începem printr-o comparație: discursul vizonar al lui Winston Churchill (5 Martie 1946) și actul de naștere al colaborării dintre NATO și Rusia (Paris, 27 Mai 1997).
In acest context, avem aceste doua documente (se vor citi in ordine, mai intai Agreement-ul cu NATO și apoi Tratatul cu SUA), publicate de Ministerul Afacerilor Externe din Rusia, în data de 17 Decembrie 2021:
Calin Diaconu 