Câtă nevoie avem de învățătură credibilă, de acel Cuvânt pe care să-l înțelegem prin simțirea inimii, care ne atinge ca o mângâiere, învățătura blândă, care ne atrage ca o poveste spusă de Bunica, al cărei tâlc îți este cedat și oferit ție să-l rostești, să-l extragi, după ce te-a invitat, cu înțelepciunea ei pedagogică, să îți spui părerea, să-ți formezi punctul tău de vedere, astfel trecând în viața ta și în caracterul tău, experiența de viață, a altuia … 

Aha! … deci așa stau lucrurile!” – iată expresia după care putem cântări învățătura asimilată, cea care nu va rămâne doar un simplu  bagaj exterior (de altfel, greu de purtat, fiindcă ne ocupă memoria dar nu ne imprimă o atitudine înțeleaptă, împăciuitoare, față de lume). Învățătura fariseilor, învățătura stearpă și mincinoasă, este și aceea a profesorului ”din obligație”, a acelui profesor care-și numără lunile, zilele și orele rămase până la pensie, a profesorului sărac, fiindcă nu e însoțit de lacrimile elevilor, la retragerea din această lume … 

Reprezentanți ai sectorului ”adulți” din Acțiunea Catolică din România (ACRO), agriștii ar face bine să se lase frământați de întrebările rodnice … ”Cum practic în viața de zi cu zi, învățătura pe care o primesc, din partea Bisericii?” sau ”Ce înseamnă pentru mine Biserica strămoșilor și cum pot deveni un creștin autentic?Αὐθεντικός în greaca veche – din care latinii au preluat pe authenticus, înseamnă ceea ce nu poate fi pus la îndoială,  originalul primar, genuitatea pură, onestă, cea care oferă certitudini palpabile … 

Despre această credibilitate a învățăturii, citim în Sfânta Evanghelie după Matei (7,29): ” îi învăţa pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” sau în cea după Marcu (1, 22): ”Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci El îi învăţa pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor.” 

Hrănindu-ne din Cuvântul care ne transformă, care ne face mai puternici în fața greutăților vieții, am aflat (inclusiv prin domolirea vârstei și acumularea experiențelor personale) ordinea lucrurilor, recunoscând că spiritul are întâietate și rol de călăuză pentru materie, că timpul se supune în mod firesc eternității, că libertatea este plenară atunci când alegem să facem binele, din inima noastră … Hrănirea aceasta o facem atât pentru noi înșine (fiecare suflet e unic) cât și pentru a preda celor ce vin după noi, ceea ce am descoperit că este credibil, autentic, original. 

Felul nostru de a fi, presupune să tânjim după certitudini. Învățăm o viață întreagă, inclusiv pentru că ne imaginăm o liniște, o satisfacție a cunoașterii, la capătul drumului. Afară de valorile eterne (axiome, principii, legi), vedem că toate în jur sunt volatile, se supun legilor schimbării. Certitudinea presupune desigur, munca individuală a cunoașterii. Înaripați de inspirație și hrăniți cu propria noastră transpirație, acumulăm atâta cât putem, fiecare, din tezaurul la care au participat generațiile dinaintea noastră. De aceea, cunoașterea e un proces colaborativ – iar aceasta înseamnă că avem datoria de a da înapoi, societății. De exemplu, dacă statul român a plătit salariile profesorilor mei – oare cum voi răsplăti aceasta? Pot ca măcar o dată pe an, în ”săptămâna altfel”, să predau celor de-acum câte ceva din ceea ce am învățat pe parcurs? Sau, dacă Biserica are cheltuieli de întreținere a patrimoniului său, oare cum voi contribui eu personal, ca fiu al ei – care mă bucur, atunci când primesc, în fiecare Duminică, îmbrățișarea fraților mei și Cuvântul care mă hrănește interior?

În Gândul Zilei pentru data de 10 Septembrie, Fericitul Vladimir Ghika ne amintește că ”Dumnezeu este o realitate care coboară până la certitudini”. Adică? Dincolo de certitudinile mele, există o realitate obiectivă, există adevărul necuprinsului lumii din care fac parte ca fărâmă nesemnificativă, și nu e nevoie să mă îmbăt cu iluzia cunoașterii infinitului, nici nu trebuie să dezarmez în fața teoriilor relativiste (care explică cum că n-aș fi capabil de cunoaștere), câtă vreme Infinitul însuși mă iubește și vine la mine: Infinitul ne caută, se împlinește în fiecare din noi!

Atunci? Dacă EL E GATA SĂ VINĂ LA MINE, ce îmi va mai rămâne mie, DE FĂCUT? Oh, atât de multe sunt de făcut, căci volumul faptelor bune este direct proporțional cu dezordinea și războiul care dereglează viața comunitară. Ne îndeamnă Sfântul Pavel, așa frumos, în privința schimbării lumii din jur, pe care fiecare o putem realiza începând în noi înșine, atunci când ne vorbește despre sincera părere de rău față de păcatele ce le facem zi de zi, ca pe-o jignire adusă Creatorului… Citim în 2 Corinteni (7, 10): ”Căci întristarea care e după Dumnezeu, lucrează pocăință spre mântuire statornică, iar întristarea lumii, lucrează moarte”. 

Dacă ni se pare că nu putem schimba lumea din jur după certitudinile pe care ne închipuim că le avem, atunci să începem prin a ne întreba – fiecare în forul său interior – când L-am supărat pe Dumnezeu cu păcatele noastre personale și cum le îndreptăm? Sau, altfel spus: când am încălcat poruncile Lui, abătându-ne de la Calea Adevărului Vieții noastre?

———————————–

Călin Diaconu


AGRU Parohial – Parohia Sf Vasile cel Mare,  București 

(în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, 12 Septembrie 2021) 

Înțelepciunea pedagogică a Bunicii care ne spunea povești … lăsându-ne spațiul de negociere pentru partea de morală …


De ce este nevoie ca Isus – Calea, Adevărul și Viața – să fie anunțat de Înaintemergătorul Prooroc Ioan? De ce este nevoie ca Adevărul să fie precedat de îndreptare? 

Când vom reciti întâmplările din viața noastră, ne vom hrăni cu încredere sau ne vom izola de cei care privesc cu lejeritate aspectele morale? Am lăsat dreptatea să se aștearnă în calea adevărului pe care ne-am hotărât să mergem, sau am rătăcit în toți acești ani? 

Adevărul este Lumină. El nu are nevoie de întuneric pentru a străluci, dar noi așa suntem construiți, ca abia în întuneric să înțelegem rostul razelor conducătoare: unii, ne mulțumim cu o lumânare, alții avem nevoie de lanternă, iar altora nu le este suficient nici măcar un reflector … Însă nici lumenii și nici lucșii nu interesează aici, căci vorbim de sens și de scop. A lumina în întuneric: a alunga frica și neștiința, a nu mai pierde timpul rătăcind în bâjbâială!

Adevărul are o forță de atracție specială pentru cei rătăciți. E în fapt singurul care ne poate întoarce pe drumul dreptății. Și recunoaștem că este nevoie ca cineva din exterior – dacă nu funcționează corect forul nostru interior – să ne strige, în deșert, că a venit timpul pocăinței, că a venit timpul îndreptării noastre!

Odată primită, bucuria întâlnirii cu Adevărul nu se poate reține în interior. Ea se exprimă într-o atitudine radiantă, ce strălucește în oaza de pace și speranță, din jur. Dintr-o dată, nu mai suntem în război cu lumea și asta, pentru că ne rugăm înainte de orice, să ne schimbăm noi înșine. Împăcarea cu lumea o vedem ca parte din procesul de vindecare (sau adaptare), fiindcă ne naștem cu toții, orbi din naștere. Vom încerca să devenim mai buni, cu fiecare zi, în fiecare zi.

Adevărul are nevoie de bună rânduială. Obiceiul personal, zilnic, e o condiție igienică sine-qua-non a exersării adevărului. Nu pot ruga pe cineva să mă înlocuiască, în relația mea cu adevărul. Esență a intimității mele, oglinda mea interioară, adevărul mă privește direct și personal. Prin ochiul celuilalt însă, mă văd parcă și mai bine: aflu despre mine ceea ce nici măcar nu vreau să știu că sunt! Cum așa? Fiindcă îmi place să mă las amăgit de iluzii și accept să trăiesc în ignoranță. Îmi plăcea de multe ori să-mi imaginez ceea ce aș putea deveni. Pe măsură ce avansez în ani, devine mult mai rău de atât: ajung să meditez la ceea ce aș fi putut fi, dacă … Fatidicul dacă, e cel care m-a urmărit de-a lungul întregii vieți: văd întregul potențial neexploatat, văd roadele neculese ale darului (talentului) necizelat de muncă, văd fructele putrezite pe câmpul prea roditor din patria bolnavului de lene și aproximări … 

În lumea din jur, pare că poporul se ceartă. Însă nu pentru Adevăr, ci pentru propriile interpretări ale adevărului. Fiecare își imaginează că poate prinde adevărul într-un fel de insectar la purtător. Dar Adevărul nu poate fi arestat. Trădat, da. Umilit, batjocorit, da. Însă nu poate fi provocat prin sforțări raționale, pentru că există efectiv – indiferent dacă este sau nu este demonstrat. Adevărul nu e o sforțare rațională, ci o prezență luminoasă.

Dacă Adevărul nu se lasă descoperit de meritul lupei, trebuie totuși să recunosc că am mare nevoie de hățurile rațiunii și credinței, pentru a-mi îmblânzi pasiunile și purtarea. Iar inteligența și voința nu pot fi lăsate la bunul lor plac, trebuie și ele, disciplinate. Punctul din care ar trebui să încep educarea privirii, pornind de la binele pe care-l doresc, care-mi dă imbold și energie pentru fiecare pas, are ca suport această întrebare fundamentală: Ce vreau cu adevărat? Să dobândesc, sau să înfăptuiesc binele?

El Greco, Public domain, via Wikimedia Commons

La cererea cititorilor noștri, pe care-i salutăm și cărora le mulțumim pentru răbdare, transcriem și publicăm mai jos cea de a șaptea pagină a Manuscrisului Părintelui Teodor V.A. Bourza, preot greco-catolic al Parohiei greco-catolice a Șaroșului, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea.

Pagina anterioară poate fi consultată aici: https://calindiaconu.com/2019/07/21/pentru-fiecarele-dein-noi-cate-unu-calu/

Acțiunea se încadrează în timp, după înfrângerea Revoluției maghiare, când transilvănenii fugari și arestați de ruși în Țara Românească se reîntorc acasă. Holera bântuia în orașele din Transilvania, e menționată cetatea Mediașului, unde eroul ajunge în casa părintească la doar câteva zile după moartea părintelui său.

Tânărul orfan, caută să ajungă la Brașov, pentru a-și continua studiile gimnaziale … căutarea de resurse financiare pentru continuarea studiilor este ceea ce-l preocupă. E conștient de drepturile ce i se cuvin (din fundațiile la care a fost acceptat).

Veți avea bunăvoința a observa în sublinierea noastră în textul de mai jos, că memoriile Părintelui au un discernământ puternic. El are conștiința și recunoștința ajutorului primit. Faptul că ajutorul primit se raportează la naționalitate, e esențial, și nu e puțin lucru, că pe aceeași pagină, Părintele deosebește între bravul român Iacob Mureșianu și renegatul român Gabriel Dorgo. Criteriul aparent este al ajutorului nesperat pe care l-a primit, sau refuzul mișelesc la îndreptățitele lui cereri. Nouă ne place să credem că am descoperit o latură a mentalității românului ardelean de la mijlocul veacului al XIX-lea: ideea progresului nu este perceptibilă individual, ori progresăm ca Națiune – ori nu ne ridicăm. De aceea, noi românii, avem datoria să ne ajutăm unii pe ceilalți …

– 7 –

Directorele Kovass era sa nu ma cuprindă, dar văzându-mi Ordinatiunea guberniala, n-a mai zis nimica – fostul meu profesore Pitner din întâmplare era transpusu la Brașov, unde iarăși mi-a fost profesor de clasă, și aici încă am ieșit cu eminenția. Mulțumită de mii de ori bravului român Iacobu Mureșianu* (s.n.), care din sânțiu naționale m-a aprimitu cu afabilitate deosebită, oferindu-mi Cuartirulu la sine gratuitu, – eram să fiu norocos de nu veneam pe vacațiune acasă, dar așa, norocul m-a părăsit.

Teodoru Valerianu Bourza ca Docente g(reco) cath(olic) în Mediașu a. 1851

Sosind de la Brașov acasă la Mediaș, îmi propusesem ca în curând să plec la Sibiu, să cer dar de cumva mi s-ar asemna o sumuliță mai mare ca de 6 of. cm. din fundațiunea lui Romanțioii, ca așa să pot continua studiile mai departe, căci acum de la mama mea nu puteam să aștept nici cel mai puțin ajutor. – S-a întârziat însă timpul, căci îmi lipseau și cele de spesare pentru călătorie, apoi Ștefan Moldovanu protopopul de atunci, încă nu înceta a mă îndemna , ca până la alte dispozițiuni, să primesc Oficiul de Docente, cu apromisiuni frumoase, că-mi va mijloci un salariu ca unui Profesor din Școlile evang(helice) lutherane din locu.

Ca strâmtoritu am luat asupră-mi numai provizorice aceia sarcină, așteptând pe toată ziua să-mi vină ceva de la Sibiu în privința fundațiunei unde mi-am fost trimis testimoniele, – mai târziu, în toamna (1851), văzând că așteptarea mi-e deșartă, am plecat la Sibiu unde acuma era Consilierul de Școle renegatul român Gabriel Dorgo (s.n.). – La acesta intrând pentru dorirea mea, – m-a întrebat dacă am părinți și dacă au ceva avere, cărui răspunzându-i că de la părinți nu mai am a aștepta ceva, îmi răspunde aspru că: numai cu fundațiunea tot nu voi putea studia, și dacă sunt Docente, să rămân la aceia, apoi stipendiul meu l-a dat la un servitor al său, Bujitia (Bujiță?). Acuma ce era să fac, am suplicat la Consistoriul episcopesc, de unde tot asemenea rezoluțiune am primit. – Nemaiavînd alte de a spera, m-am apucat a regula Școala din Mediaș, am început a propune studiile din toate trei Școlile normale, – Așa cât mulți cu testimoniele de la mine s-au primit în Școlile Gimnaziale de la Blaj …

_______________________________________________________

(1) * Despre Iacob Mureșanu (1812 – 1887), vă recomand acest articol, care conține și videoclip al dansului Romana, inventat în 1850 și foarte apreciat in epoca de către românii ardeleni: http://muzeulmuresenilor.ro/2010/04/29/iacob-muresianu/


Într-un grup statuar care a influențat artiștii Renașterii, un preot din Troia – Laocoon -, urmărind să deștepte concetățenii săi asupra cursei ce li se pregătea, expunând minciuna celebrului cal troian inventat de Odiseu, este condamnat la moarte, împreună cu cei doi fii ai săi. E una dintre cele mai expresive opere de artă, prin care omul antichității ne arată că este cel puțin egalul nostru, prin universul de gânduri ce-l frământau acum două mii de ani: problematica suferinței nemeritate, prizonieratul imobilismului ce derivă din libertatea finită, condiționată de natura existenței umane, puterea legăturilor de familie …, toate (și mult mai multe de-atât) sunt prinse în expresivitatea marmurei cioplite pe care o putem admira in Muzeul Pio Clementin din Vatican.

Fiind astăzi Duminica Vindecării Paraliticului, vă propun să ne întoarcem privirea interioară spre Scăldătoarea Vitezda din Ierusalim, Scăldătoarea Oilor, unde presupunem – fiecare, în funcție de imaginația și experiențele proprii – că ar fi existat o competiție acerbă pentru vindecare sau poate doar o mulțime aflată în așteptare comună, unită de nevoie (urgența bolii care trebuie să-și afle leacul). Știm de la cozile slabei organizări ale oricărui eveniment, indiferent de regim, că așteptarea în rând cu ceilalți, oricât de ordonată, nu elimină creativitatea celor care vor să se bage prin față. A tăia colțurile, a te înghesui pentru a-ți afla rândul mai devreme – și în detrimentul altuia -, sunt gesturi familiare. La fel de firească dar evident mult mai rară și mai greu de realizat -, ar trebui să ne fie așteptarea încrezătoare și în rugăciune, a mișcării apei.

Cei 38 de ani de imobilism ai paraliticului, așa cum aflăm din Evanghelia după Ioan (cap 5, 1-15), ne vorbesc despre obișnuințele noastre, ca stări de fapt periculoase. Obișnuința cu boala e periculoasă, atunci când ne face să uităm cum arată Frumosul, cât de plăcută e întâlnirea cu Binele și de ce ne salvează căutarea Adevărului (mișcare sufletească continuă, din momentul în care am început exercițiile de admirație, din momentul în care ne surprindem minunați, atunci când ne minunăm în fața Lui …). La fel de periculoasă știm că este obișnuința cu starea de sănătate, atunci când o considerăm ca fiind dată pentru totdeauna: tocmai acela e momentul în care ne expunem (inutil și eronat) exceselor dăunătoare.

A fi un om obișnuit, a fi prizonier al Adevărului: a trăi modest, a-ți accepta firea umană, aceea de frate și fiu, a începe viața în adevăr prin exercițiile de admirație în fața frumosului care alcătuiește lumea, ținând-o în alcătuirea ei …

A te obișnui cu prizonieratul (imobilismul), fie acela în care ne aruncă încrederea în forțele proprii sau cel al disperării ca flirt nepermis cu fatalitatea, este atunci când crezi că ceea ce ai ți se cuvine, sau că ceea ce nu ai, nu s-ar putea îndrepta, dacă iei hotărârea bună în clipa aceasta …

Să ne întoarcem la Laocoon, pe care îl putem privi ca pe un bătrân neputincios, incapabil să-și apere fiii în fața pericolului morții; ca pe unul ce și-a spart capul încercând să aducă zadarnic Adevărul în atenția concetățenilor săi. Din această perspectivă, vedem în el o neputință a comunicării, o nestăpânire a logicii și retoricii … deși, expresia personajului, redată de Virgiliu în Eneida, a rămas până azi: „Naivilor, nu vă lăsați înșelați de greci nici măcar când vă aduc daruri”

Din perspectiva modernă, a creștinului ce luptă cu propriile sale slăbiciuni, vom vedea în șerpii încolăciți gândurile noastre rele, faptele păcătoase pe care le răsfrângem asupra noastră și a fiilor noștri, asupra moștenitorilor, dintre care unii vor avea, după toate aparențele, posibilitatea salvării, îndepărtându-se și scăpând cu fuga, iar ceilalți, tocmai cei care ne imită mai bine în rele, sunt condamnați definitiv la imobilitatea aducătoare de moarte …

În Predica Evangheliei Paraliticului de astăzi, Duminică - 23 Mai 2021, PSS Mihai Frățilă, Episcop de București al Bisericii Române Unită cu Roma, ne spunea: "Suntem dependenți de atenția și compasiunea celorlalți". Într-adevăr, nici Laocoon și nici Paraliticul (și, aș îndrăzni să spun, nici noi) nu vom găsi în noi înșine sau în cei de lângă noi sprijinul și încrederea de care avem nevoie, până ce nu vom pune în ordine prioritățile noastre și raportul nostru personal, cu Dumnezeu.

 

Există libertate religioasă în regimurile totalitare? Pot fi oamenii despuiați, prin teroare și tortură, de propria lor rațiune și voință? Câtă vreme și pentru ce trebuie să rămână sfinții la cheremul lepădăturilor? Când devine dragostea de țară și popor, o sfântă datorie pentru unii, în timp ce alții nu simt vinovăția trădării în supunerea față de asupritorul străin? Cum ajung românii să-i urască pe români, să-și lichideze elitele, făuritorii Marii Uniri, și mai ales, cum ajunge un popor întreg, sedat, fără reacție de apărare, fără respect față de Adevărul Istoriei …?! 

Filmul Cardinalul este un gest important împotriva uitării. La urma urmei, pe acest tărâm – al memoriei, se duce lupta noastră de zi cu zi, dacă suntem de acord că viața este o luptă pentru supraviețuire. Trebuie să rezistăm, ne spune Filmul, pentru că trebuie să spunem povestea noastră, celor ce vin după noi. Așteptările noastre de la acest film, pentru generatia Z și nu numai, sper să se împlinească într-o frământare profundă, într-un șir de întrebări curioase, de genul: Cum au apărut greco-catolicii? Ce rol au avut ei în pregătirea Marii Uniri? Cine a fost Cardinalul Iuliu Hossu? De ce a venit Papa Francisc în România, la Blaj? Ce am învățat la Școală despre Biserica Greco-Catolică? Cine are interes să ascundă pagini de istoria poporului român? …

Filmul e o mărturisire necesară. O recunoaștere a faptului – stânjenitor dar de netăgăduit, că oameni de nimic, lipsiți de caracter, au colaborat vremelnic cu ocupantul sovietic, pentru avantajele oferite de putere. Noi românii, am omorât Părinții care ne-au făurit Țara. Întreaga Generație de Aur a Marii Uniri a fost exterminată la Sighet. Va trebui să ajungem, pentru a înțelege istoria celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, în pelerinaj la Sighet: atât la Memorial cât bineînțeles și la Cimitirul Săracilor. Nu pentru a ne vaccina împotriva trecutului. Ci pur și simplu, pentru a completa cu informație prețioasă acele pagini care încă ne lipsesc, din manualele de istorie, cele pe care oricum le deschidem tot mai rar  …

În confruntarea Bisericii cu Statul, în competiția lor pentru mai buna conducere a turmei/societății, fiecare parte vine cu arme specifice. În cazul filmului “Cardinalul“, aceste arme se conturează foarte clar. Statul afișează un aparat represiv puternic, decrete arbitrare cărora le spune legi, pe care le semnează fără remușcări pe o hârtie ce nu se rușinează să le suporte, statistici mincinoase și tot felul de profesioniști care se ascund sub haina specializării și nu fac altceva decât să schimbe stăpânul, fără mustrări de conștiință … La urma urmei, ce e  un fotograf – un simplu cronicar, nu-i așa?

Biserica însă, e cea care iese triumfătoare din acest film istoric, cu ecouri până în ziua de azi și – sperăm noi -, cu influențe pozitive în zilele de mâine, deoarece are de partea ei Adevărul, Binele și Frumosul – cele trei idealuri care se desăvârșesc abia în lumea de dincolo, nu în cea de dincoace … Atunci când le-a venit ceasul să dea mărturie, caracterele spălate în conștiința propriei nevinovății, au îmbrăcat, cu seninătate, cămășile albe ale martiriului. Și astfel, au pecetluit prin jertfă de sânge Unirea Românilor, în jurul limbii latine, a istoriei adevărate și a idealurilor Romei, latura românească, din hora universală a creștinismului.