Omul, locuitor al lumii, o împarte cu semenii săi și cu celelalte specii de plante și animale. De aici, o serie de stări conflictuale – unele acute și altele cronice, având un risc (sau un potențial) mai mare sau mai mic de escaladare spre supunere sau chiar anihilare  a celuilalt …

Conflictele teritoriale pleacă de la împărțirea spațiului ce are la bază o teamă – aceea că resursele se vor sfârși: prin fuga de propria noastră foame, ne trezim în ograda vecinului!

Există însă și o teritorialitate mai greu perceptibilă, un spațiu al ideilor, care ar trebui să fie ferit de violența fizică și vedem că nu este: de ce mi-ar fi teamă să fiu contrazis? De ce nu sunt dispus să ascult opinia celuilalt?

…..

În societate, raportul cu vecinul este în legătură cu proprietatea, delimitată de un zid. În general, zidul (sau gardul) e mai mult decât un simbol – este întărirea unui drept: dreptul de a avea. Vecinătatea poate însă deveni un chin existențial pentru cel care compară materia cu materie. O proprietate strict delimitată (o cazemată sau o cetate) – e încercuită de ziduri ca expresie a urii față de exterior, a fricii de a fi deposedați de viață și bunuri, o stare de ripostă și o recunoaștere a faptului că materia în devenire se află sub imperiul fragilității și al descompunerii. Dar cum să construiești ziduri, cu speranța de a păstra ceea ce trebuie în cele din urmă, pierdut?!

De fapt, vecinătatea e un sport zilnic care împletește nepăsarea cu participarea, iubirea cu ura. Plecând de la un spațiu care apropie, de la co-existență, de la câteva legături ce se văd cu ochiul liber, ea poate rămâne o relație în același timp fragilă și săracă – sau se poate reinventa la nivelul spiritualității, a schimbului de idei, a unui front comun: suntem vecini și împreună, încercăm să înțelegem lumea și mersul ei. Nu vrem s-o împărțim, ci ne dorim să o cunoaștem, prin împărtășirea experiențelor individuale, prin schimb de experiență …

Deschiderea către dialog și în special către cunoașterea suferințelor celuilalt se face doar prin cultivarea spiritualității între vecini, dialogul fiind singurul mod în care se poate dărâma zidul urii și înălța o construcție superioară – aceea a păcii. Atunci când dimineața plecăm de-acasă spre cucerirea cu forțe proaspete a viitorului zilei date și preocupați să construim lumea de mâine, să conștientizăm importanța dărâmării zidurilor interioare, prin împăcarea noastră cu vecinul de-alături …

 

 


Despre credință știm: este un dar de la Bunul Dumnezeu – o Lumină a Adevărului care strălucește în inimile noastre, un îndemn la fapte de milostenie, o chemare la rugăciune neîncetată, o trezvie a sufletului, o predispunere la împăcarea cu ceilalți, o condiție a speranței și iubirii aproapelui.

Dar încrederea?

De ce spunem că ea ”se pierde” sau ”se acordă”? De ce spunem ”și-a mâncat omenia” sau ”omenia e inima omului” sau ”omenia e mai scumpă ca avuția”? Cum se poate ”dărâma” încrederea – dacă cumva nu doar prin propriile fapte? Și nu doar încrederea altora în noi, ci mai ales a noastră, în noi înșine!

Ce mult poate însemna ”a te da pe mâna celuilalt”, la ce grad de încredere putem totuși ajunge, noi neîncrezătorii – ca în clasicul exemplu, când te dai pe tine ”pe mâna celuilalt”, unde celălalt era medic, iar tu nu aveai încotro …

Încrederea pare a fi darul pe care-l acordăm atât de rar, pentru că – vezi tu, dragă Doamne! -, am fost de prea multe ori lipsiți în recompensele noastre imaginare sau furați, înainte de a simți pe limbă satisfacția împlinirii unor vise ce nu erau în fapt decât himere …

Ce e încrederea și unde s-a pierdut?

O vom putea reclădi vreodată? Nu – dacă nu cumva există totuși iertare totală, iertare curată, sosită din vreme, înaintea uitării care pe toate le îngroapă.

Și ce jignire formidabilă, ce resorturi de orgoliu poate stârni lipsa de încredere în gesturile sau cuvintele sau acțiunile celuilalt, pe care ești gata să-l negi ontologic doar pentru că tu știi mai bine, sau simți diferit sau ai avut parte poate, de o experiență diferită … Dar cum putem progresa, fără să-l ascultăm pe celălalt?

În fine … a ajuns atât de simplu să dai un like pe Facebook, încât am decis să desființez contul personal – ba chiar, am fixat și o dată – pentru Duminică, 5 Februarie (mâine la ora 19,00 – ora României, adică peste fix 24 de ore).

Am încredere că cei care vor dori să intre în contact cu mine, o vor putea cu siguranță face (printre altele) aici

 


Sigur, trebuie ascultați și respectați – pentru că își cunosc meseria, au demonstrat că pot antrena echipe diferite în sisteme diferite. Au arătat, cu alte cuvinte – că seriozitatea e dincolo de politic, iar munca – pentru a duce la performanță, nu trebuie trișată, indiferent că trăiești în comunism sau capitalism.

Probabil având un bonus de performanță amețitor, Martha Karolyi s-a trezit vorbind despre măreție, uitând că primul are locul lui în istorie. Există în opinia noastră un primat al Nadiei Comăneci, care nu poate fi pus la îndoială, indiferent de ceea ce se va mai întâmpla de-acum încolo.

Pentru a fi mai clar: noua eră în istoria gimnasticii începe cu Nadia Comăneci. Întâmplător, o româncă antrenată de-o pereche de conaționali maghiari, care azi au ridicat o mare campioană de culoare … vedeți ce frumoasă întâmplare, diversitatea asta?!

martha karolyi


Între tinerii în kaki și tinerii în bleu-marin: găsiți că ar fi vreo diferență? Amândouă culorile ascultă de ordinele superiorilor. Și totuși, unii sunt considerați vinovați … Ce să mai înțelegem?! 

fratii intre ei

În cartea sa ”Partea Diavolului”(1946, Gallimard și 2006 la Humanitas), gânditorul francez Denis de Rougemont ne explică mecanismul și contextul prin care Diavolul, atunci când lucrurile o iau razna și evidența haosului pune în pericol însăși divulgarea lui … face un hocus-pocus, o scamatorie, și pe scena istoriei apare un personaj malefic, care-i preia atribuțiile și devine pentru moment Răul personificat. În sensul acesta, Erdogan e o diversiune, nimic mai mult …

Noi știm că Răul nu a încetat să existe, în România – a doua zi după ce l-am omorât pe Ceaușescu. Să vedem cum va fi în Turcia, în contextul în care tinerii în albastru (poliția turcă) sunt ”cei buni” pentru că-l apără pe dictator iar tinerii în kaki (armata turcă) sunt ”cei răi”, pentru că … au ascultat de ordinele superiorilor?! De ordinele unor generali responsabili de armata turcă (a doua putere între membrele NATO!), ce e pusă să vegheze intern asupra tendințelor dictatoriale ale politicienilor și având constituțional mandat de intervenție în caz că ar uita cutare dictator să admită necesitatea schimbării … Modernitatea Turciei implică un stat secularizat și funcționarea democrației implică o alternanță la putere …

Rândurile de mai jos au fost scrise imediat după al doilea Război Mondial, au fost publicate în 1946 … dar prin ceea ce trăim astăzi, ele trebuiesc recitite din nou, cu multă atenție! Mijloacele media au evoluat, însă uimirea noastră zăpăcită a rămas aceeași!

Și hai să mai stabilim un lucru. Avem motive serioase să-i privim cu suspiciune pe dictatori, dar e posibil ca Răul să fie în altă parte: în îngăduința noastră, prin care-i luăm în serios, în lipsa fermității noastre de a le cere înlocuirea după o decadă de activitate, în simplul fapt de a sta de vorbă cu și despre ei … 

”… Oamenii discutau cu ajutorul bombelor, care nu dovedeau nimic în ce privește înseși faptele în cauză. Oamenii picoteau în biserici aproape la fel de goale de credincioși ca și de credință. Economiseau banii timp de o viață pentru ca să și-i piardă într-un ceas la o bursă înnebunită de agenți pretins misterioși. Ascultau la radio, seară de seară, zgomote fără suită, cacofoniile amețitoare și îndobitocitoare ale muzicilor din toate secolele, de-a valma, întrerupte de discursuri emfatice și gâfâite, ca reclame ale unor pilule sedative. Se striveau unii pe alții în orașe extenuante, haotice și urât mirositoare. Pretutindeni, creatorii erau plătiți mai prost decât cei care se foloseau de creațiile lor: orice scară a valorilor fusese răsturnată sistematic. Toată lumea era împotriva războiului și toată lumea accepta să facă războiul sub lozinca ”libertății”, în timp ce poliția și statul își extindeau pe zi ce trece puterile. Erau puse la cale, cu meticulozitate, în seninătatea laboratoarelor, masacre masive. Toți șefii de stat repetau aceleași fraze plate, senile, pe care toată lumea le știa a fi mincinoase. Politica devenise sclerozată. Economia incontrolabilă și delirantă, morala în plină derută, și poporul trăia din cinema așa cum odinioară trăise din religie. ”Dacă lucrurile continuă așa, își spuse Diavolul, oamenii au să-și dea seama că eu exist totuși mai departe. Ori, trebuie ca lucrurile să continue așa, dar eu nu țin să fiu recunoscut. Să lăsăm deci la o parte acest incognito care nu mai poate fi menținut și să-l înlocuim cu vreun alibi prudent … Să alegem pista falsă cea mai atrăgătoare, imaginea cea mai înșelătoare a răului pe care ei îl îndrăgesc de fapt în inima lor, și pe care trebuie să-i facem să creadă că îl detestă.”

Și astfel, cu începere din 1933, Diavolul ne-a făcut să credem că el era pur și simplu dl. Adolf Hitler, și nimeni altcineva. Aceasta a fost a doua lui scamatorie.

(Denis de Rougemont, ”Partea Diavolului”, Ed Humanitas, 2006, trad Mircea Ivanescu, p47-48)


59124

E o săptămână de când am ajuns într-un loc al liniștii sau poate al vieții adevărate – căci rădăcinile slavone și sârbești ale termenului ”jitia” ne poartă spre ”viață”, așa cum trebuie ea trăită: în liniște! (Značenje reči žitije = Sensul Vieții) …

Aflată la sud de Craiova, Mănăstirea Jitianu are multe de povestit și de aceea invităm pe cei aflați în trecere, să se abată pe drumul ce duce spre Calafat (reper: satul Braniste, comuna Podari) pentru a descoperi o construcție bisericească fortificată cu un turn de apărare (culă oltenească, cu scară interioară și ferestre pentru țevile flintelor …).

E un loc în care găsiți atât povești despre haiducii Olteniei dar și fapte concrete, despre eforturile pe care Comisia Monumentelor Istorice din perioada interbelică (în 1932 -Președinte Nicolae Iorga, Director Nicolae Ghica-Budesti) a găsit de cuviință să le facă pentru a recupera trecutul prăfuit. Pentru înaintași, redescoperirea valorilor era o datorie aducătoare de liniște, de siguranță: știind cine am fost, vom afla cine suntem și vom înțelege încotro ne îndreptăm.

Dacă legenda locului ar fi adevărată, cum că Mănăstirea Jitianu s-ar fi construit pe rămășițele unei Biserici mai vechi, de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, iar locul era unul mlăștinos (rovine = mlaștină) … atunci poate că am avut șansa de a ajunge pe locul unde, cândva, viteaza armată a Țării Românești a oprit valul otoman condus de aprigul Baiazid Ildirim.

Foarte interesante ne-au părut asemănările de stil – între Mănăstirea Jitianu și Biserica Greco-Catolică ”Sfântul Vasile cel Mare” din Bucuresti (din strada Polonă nr 50).  Dar explicația e simplă, dacă ne aducem aminte de implicarea aceluiași Nicolae Gica Budesti, în realizarea planurilor Bisericii din București … și mai ales de pasiunea lui pentru promovarea stilului neo-românesc.

Iată, Catedrala Greco-Catolică din București:

catedrala sf vasile cel mare bucuresti

Iar mai jos, vă prezentăm imaginile culese în timpul vizitei noastre la Mănăstirea Jitianu, pentru a înțelege forța de comunicare a arhitecturii, și cum anumite locuri ni se par dinainte-cunoscute (sau cel puțin … familiare!).

Ne-au impresionat în mod deosebit, inscripția latină a tabloului intitulat ”Rembrandt van Rijn”, un mozaic de mici dimensiuni aflat la intrarea în mănăstire, având inscripția latină (!) Ad aperti sunt oculi eorum, et agno verunt eum … dar și scara interioară a culei (turnului de apărare) sau vechiul cimitir, cu cruci semi-îngropate de lângă o groapă comună (o holeră izbucnită după Războiul de Independență). Semne ale atașamentului față de Roma (sau ale programului politic de latinitate răsăriteană pentru români) veți găsi și în îmbrăcămintea sfinților și în simbolurile decorațiunilor …

Latinitatea oltenilor nu trebuie căutată numai în perfectul lor simplu, iar neo-românismul epocii interbelice merită studiat – pentru că rădăcinile românești au fost cu adevărat necesare în perioada în care România Mare începuse să guste din destinul unei mari puteri regionale …

This slideshow requires JavaScript.