Raţiunea poate multe de una singură: îşi pune probleme, şi le ridică singură la fileu, îşi centrează mingi în careu şi pe urmă dă tot ea cu capul … dar, această nelinişte de care se lasă cuprinsă şi măcinată, care în acelaşi timp pare a-i da vioiciune şi neastâmpăr – nu poate comanda şi nici convinge în vreun fel sufletul să se liniştească…
Felul intim de a fi al sufletului, natura ideală către care acesta tinde – este pacea.
Ce rezultă?
Nevoia de adaptare a metodelor la obiectivul asumat: nu ajungem la pacea sufletului dacă ne cultivăm curiozitatea şi nici nu atingem performanţe intelectuale deosebite dacă ne odihnim raţiunea…
Poate fi meditaţia o cale de mijloc?
Şi iarăşi … meditaţia singură, fără fapte bune – e lipsită de conţinut, orice poziţii (im)posibile am reuşi să construim din trupul nostru!
Sau, altfel spus … dacă starea meditativă a raţiunii aduce în ajutorul practicantului voinţa de a privi lucrurile aşa cum sunt: imperfecte – atunci orice meditaţie presupune o căinţă prealabilă. Şi o rugăciune, pentru iertarea păcatelor: atât a celor rele pe care le-am făcut, cât şi a celor bune pe care nu am ştiut sau nu am putut, am uitat sau nu am vrut să le fac – semenilor mei şi prin aceasta, mie. Meditaţia ne poate aduce aminte că ne rugăm prea puţin…
Leave a Reply