Eseu despre insulte, huligani și votul nepăsător (prin ridicarea de formă a mâinii)

Sunt unii care nu cred. Și sunt alții care – crezând că nu au de găsit nimic (sau au găsit deja tot ce le trebuie), nu mai caută.

Pentru unii, îndoiala duce spre bucuria unei rațiuni care (le) confirmă existența, diferită de a regnului animal. Altora, îndoiala li s-a pietrificat în necredință. Dar dacă toți avem îndoieli – sau, mai bine spus: toți suntem la un moment dat încercați de îndoială, se cuvine să ne întrebăm:

  1. Cum să reacționăm, atunci când ne îndoim?
  2. Care sunt efectele lipsei de îndoială (ale falselor certitudini)?
  3. Care sunt adevăratele rădăcini ale speranței?

 

Iată câteva sfaturi pe care le desprindem din Scrisoarea Sfântului Pavel către Romani (cap 15, 1-7).

Mai întâi, atunci când ne îndoim – să ne amintim ai cui suntem. Nu putem spune că suntem ai noștri, deci nu trăim exclusiv pentru noi înșine. Când ne îndoim, să căutăm să facem un bine aproapelui nostru, să-l ajutăm cu o faptă caritabilă: un pahar de apă celui însetat, o bucățică de pâine celui flămând sau o hăinuță celui gol. Să căutăm a privi în ochi văduvele și orfanii.

Dacă ajungi a crede în propria ta dreptate, mai mult decât în ordinea morală a lumii (acuzând ipocrit lipsa acesteia – pretextul oricărei revoluții), ai două soluții la îndemână: fie te retragi din societate (ca semn al propriei revolte față de orânduirea sau alcătuirea nedreaptă a lumii) sau te dedai actelor de huliganism, de insultare a ordinii morale a societății, pe care nu o simți funcțională sau a cărei lipsă o resimți ca pe-o durere insuportabilă. Întrebarea dacă huliganismul este sau nu justificabil în anumite condiții, mă tem că are un răspuns negativ – pentru că riscul derapajelor este formidabil. Istoria (pentru noi românii, chiar cea recentă!) consemnează titlul onorific de ”huligan” ca opus al ”activistului”, supus ierarhiei și disciplinei de partid, fără un discernământ propriu și slujbaș fără inimă al unui regim dictatorial.

Pentru că starea de revoluție – ca și cea a trăirii unui cutremur – nu se poate permanentiza, avem nevoie de certitudini, avem nevoie de trăirea la propriu a sentimentului revigorant de speranță. Evoluția – propusă de Sfântul Pavel ca o alternativă a revoluției, se definește ca înfăptuire a dreptății față de aproapele, ca pace frățească și bucurie a inimii (în special pacea frățească cred că e hopul care, odată trecut, ne ajută mult în relația cu aproapele …).

Este unanimitatea o himeră? Depinde unde o căutăm. În lumea care se țese în jurul dictatorilor (care se cred un fel de semizei pe pământ),  am cunoscut falsitatea unanimității, simulată prin ridicarea simultană a mâinilor (mai degrabă un exercițiu fizic decât unul intelectual … căci în timpul congreselor partidului comunist, votul era o formalitate iar ridicatul simultan al mâinii, confirmarea deplină a farsei democratice).

În Sfânta Biserică, unanimitatea se înțelege ca dar divin (una anima = o inimă, un cuget, o simțire) și presupune un curaj formidabil: curajul celor tari de a se îngriji de cei slabi, curajul de a trăi responsabil – pentru celălalt, curajul carității. În limba germană – UNANIMITATEA așa se și cheamă: EINMÜTIGKEIT* – și așa o și înțelegem mai bine: este curajul unei societăți de a se strânge în jurul celor slabi, pe care-i recunoaște ca fiind ai săi, pe care este determinată să-i apere și în care își găsește un scop și o menire. E conștiința responsabilității și nicidecum o oarbă ascultare.     

Avem nevoie de răbdare, statornicie și mai ales de îmbărbătarea și alinarea Sfintelor Scripturi pentru a rămâne unanimi, în jurul fraților care au mai mare nevoie de rugăciunile noastre și în jurul Preoților pe care ni I-a dăruit Bunul Dumnezeu, al cărui Sfânt Nume fie binecuvântat în veacul veacului, Amin!

(București – în 23 Iulie 2017)

___________________________________________

* în limba germană ”ein Mut” s-ar traduce cu ”un (singur) curaj”, ”o (singură) voință”. Unanimitatea poate genera unitate, doar dacă pleacă din inima încălzită de bunătate a fiecăruia (una anima), de aceea este un dar divin … putem să ne unim, dar doar în jurul Aceluia care ne iubește ca pe Fiul Lui, ca fii ai Lui, ca frați ai Fiului Lui … în grija pe care o purtăm aproapelui nostru!


Deseori ni se întâmplă să avem păreri, opinii. Întrebarea e – dacă ar trebui să le ținem pentru noi și în ce măsură se cuvine să le facem publice.

Uneori se-ntâmplă să fim întrebați – tu ce crezi despre cutare lucru? – și nu în sensul credinței noastre, ci pentru a ni se demonstra (superficial) că suntem băgați în seamă, că unghiul nostru de vedere asupra unei probleme ar aduce, vezi Doamne, ceva nou – sau poate doar o confirmare.

Oricât de măguliți am fi în orgoliul nostru și poate tocmai de aceea, ar trebui să ne ferim de păreri, mai ales de opiniile ”preconcepute”: ele întunecă rațiunea, îi taie aripile. Ne lăsăm înlănțuiți de propriul subiectivism și uităm că adevărul trebuie descoperit cu trudă, nu cu păreri.

O părere poate fi seducătoare – dar de unde știm că e adevărată? Lectura romanelor polițiste ar putea fi un exercițiu foarte util: detectivii nu au timp să investigheze toate pistele care se deschid în fața lor, ancheta poate avansa doar pe un drum al adevărului. De aceea, mai toți polițiștii buni se feresc de aparențe, întrebându-se asupra mobilului și căutând să se acopere de probe.

Așa și filosofii, pentru a ajunge la concepte, trebuie să se ferească de preconcepții – și de măsurarea lumii în lung și-n lat cu propria-le miopie.

Ar fi de dorit ca maturizarea noastră să aibă în rațiunea greu de sedus, un punct de plecare sănătos.

Cat de mult ar trebui sa conteze opinia mea pentru tine?

                                               Există o relație între opinie și adevăr? 


“… vreau sa graiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca sa invat si pe altii, decat zece mii de cuvinte intr-o limba straina.” (Sf Pavel, 1 COR, XIV, 6-19)

Adica o limba straina ar putea sa ne fie, la un moment dat, pana si propria noastra limba “materna”, daca rostim din buze si din duh, nefolosind filtrul puternic al mintii roditoare…

Mintea – ar insemna puterea de intelegere pe care ajunge sa o aibe fiecare, dupa experienta personala. O lauda a unicitatii noastre, ea trebuie pusa la lucru – caci pe cat de puternica este ca potentialitate, pe atat de puternici ii sunt dusmanii care o distrag de la calea cea rodnica. Tendinta mintii nu este catre munca – ci catre odihna, nu catre creatie – ci catre preluarea (atat de des nerumegata!) a adevarului servit de un altul. Tendinta mintii este catre lenevire, caci prea lesne se da la o parte, evitand efortul transformator al mediului din jur …

O lauda adusa Creatorului care ne-a vrut asemenea, sa folosim mintea in doze mici dar cu frecventa ridicata, sa nu ne temem de efortul constructiei unui rationament, sa avem incredere ca reverberatiile gandirii proprii se transmit celor din jurul nostru, schimband lumea in care traim. Fiecare are posibilitatea sa contribuie, gandind in felul lui – spre folosul Binelui comun!

S-a schimbat (mult) INPUT-ul in ultimii 2000 de ani ...


Sfantul Pavel, Apostol al Neamurilor (reconstituire)

Sfantul Pavel ne invata sa ascultam de glasul inimii: izvor de invatatura si de intelepciune pentru om, deoarece se adreseaza umanitatii acestuia.

Omul e … om, adica bun, cinstit, drept, curajos, darnic, vesel … daca judeca lucrurile si imprejurarile cu inima sa. De ce nu ne minte inima? Pentru ca nu stie sa fie prefacuta, ea se intristeaza daca nu bate in ritmul ei natural.

Care este deci punctul slab al Ratiunii? Faptul de a reusi atat de des contraperformanta inselarii de sine!


– Cum veghem asupra noastră?

– Observând atent ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi, în acelaşi timp, ascultând atent ceea ce ne dictează conştiinţa!

– Aceasta nu seamănă a nehotărâre?

– Nu. Căci o conştiinţă în flăcări, în zbatere pendulară între Bine şi rău – este o conştiinţă vie! Abia resemnarea în faţa marii lupte căreia îi suntem predestinaţi – abia aceea înseamnă moarte sufletească…

– Cum lucrează cel rău?

– Lucrează cu slăbiciunile noastre, însă ce avem de făcut este să ne ascultăm cu atenţie conştiinţa, pentru a nu rătăci pe drum. Simţurile par a fi mai expuse, un soi de avangardă aflată sub stare de asediu…

– Cum ne ajută Cel Bun?

– Starea de îndoială a cugetului nostru e o stare de har: Spiritul Sfânt colaborează cu omul, îndoindu-i certitudinile şi întărindu-i credinţa!

"Cel fără de păcat între voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei."(Ioan, 8, v7)