Povesteam ieri unui prieten despre respectul pe care-l am, ca român, pentru limba latină, pentru că exprimă modul de a gîndi al unui mare popor civilizator al antichității. Aceasta nu înseamnă că mă număr printre cei care cunosc această limbă moartă – ci sunt destul de curios încât să cunosc locul în bibliotecă al Dicționarului Latin-Român (publicat de Editura Humanitas – Editia a II-a – 2003, în alcătuirea lui Gheorghe Guțu), și să-i răsfoiesc din când în când paginile, atunci când am un pic de răgaz sau simt că acest lucru se impune pentru … clarificări.

Bunăoară, citind despre importanța fundației în cazul unei construcții lovită de furtuni și puhoaie – din perspectiva parabolei casei redată de Sf Luca (în cap 6, 47:49), am simțit nevoia să revăd cei doi termeni latini care au legătură cu tema: aedificium și domus.

Despre primul, am aflat că ”aedifico” înseamnă a clădi, a construi – iar in imediata lui apropiere, găsim pe ”aedificator” – arhitectul (sau constructorul) dar și pe ”aedilis” – edilul care are în grija sa cladirile publice, orasele … O atenție specială pentru ”aedificator mundi” – care înseamnă arhitectul lumii și pentru ”aedes” – templu. Cel care a construit Lumea, a avut în grija sa și lămurirea (edificarea) ei – transmițând celor ce vor și pot să înțeleagă, învățătura despre intențiile Sale, prin chiar Fiul Său unul născut, mai înainte de toți vecii, Lumină din Lumină și Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat … Iar aedes/aedicula – templu/sanctuar/capelă (Biserica) este un loc al învățăturii nealterate, păstrată așa cum a fost transmisă de Creator!

Lucruri interesante aflăm și despre domuscasă: căci ”domestic” (care înseamnă al casei – în preajma casei, aparținând de casă) – a generat un verb folosit de regulă pentru animalele sălbatice dar la figurat … și pentru copiii rebeli: a domestici!

Inspirat de această întrebare care se deschidea în fața mea – cum adică, pe măsura construcției unei case, noi construim – edificându-ne, aflând lucruri noi despre noi înșine, despre puterile sau limitările noastre, despre cine suntem cu adevărat …?! Adică nu numai noi suntem cei care construim casa – ci, într-o bună măsură, casa este aceea care ne construiește, ne lămurește, ne îmblânzește, la rândul ei?! … am căutat mai departe – descoperind originile latine ale verbului ”a construi”construo, construere. Acesta însemna la origine ”a așeza”, ”a aranja”, ”a aduna” (una peste alta), ”a pune șiruri-șiruri”.

Așa cum zilele se trec, una peste alta, așa le adunăm și noi – ca pe niște cărămizi, dacă facem efortul de a construi viețile noastre în cunoașterea voinței Celui ce ne-a dat viață: iar valorile pe care ne construim viața sunt cele care se reflectă atât în reacțiile noastre firești (felul de a fi) cât și în reacțiile pe care le avem sub stress, atunci când suntem puși în criză, pentru a ne depăși limitele și a ne afla răbdarea.

Iar în rest, după cum știe fiecare din cei care au construit o casă, au plantat un pom sau au domesticit un copil: muncitorul de șantier – plătit cu ora, diferă în reacții cu cel care este plătit pe proiect. Dar adevărata pasiune și știință a constructorului, cred că se măsoară numai în garanțiile pe care este sau nu dispus să le ofere … De aceea, îmi pare nimerit să închei acest articol cu acele cuvinte ale Cardinalului Iuliu Hossu, pe care toți frații noștri trecuți prin clătirea conștiințelor le-au auzit la vremea lor și de care s-au lăsat alinați și întăriți, deopotrivă ”Credința noastră, este viața noastră!” 


Eseu despre insulte, huligani și votul nepăsător (prin ridicarea de formă a mâinii)

Sunt unii care nu cred. Și sunt alții care – crezând că nu au de găsit nimic (sau au găsit deja tot ce le trebuie), nu mai caută.

Pentru unii, îndoiala duce spre bucuria unei rațiuni care (le) confirmă existența, diferită de a regnului animal. Altora, îndoiala li s-a pietrificat în necredință. Dar dacă toți avem îndoieli – sau, mai bine spus: toți suntem la un moment dat încercați de îndoială, se cuvine să ne întrebăm:

  1. Cum să reacționăm, atunci când ne îndoim?
  2. Care sunt efectele lipsei de îndoială (ale falselor certitudini)?
  3. Care sunt adevăratele rădăcini ale speranței?

 

Iată câteva sfaturi pe care le desprindem din Scrisoarea Sfântului Pavel către Romani (cap 15, 1-7).

Mai întâi, atunci când ne îndoim – să ne amintim ai cui suntem. Nu putem spune că suntem ai noștri, deci nu trăim exclusiv pentru noi înșine. Când ne îndoim, să căutăm să facem un bine aproapelui nostru, să-l ajutăm cu o faptă caritabilă: un pahar de apă celui însetat, o bucățică de pâine celui flămând sau o hăinuță celui gol. Să căutăm a privi în ochi văduvele și orfanii.

Dacă ajungi a crede în propria ta dreptate, mai mult decât în ordinea morală a lumii (acuzând ipocrit lipsa acesteia – pretextul oricărei revoluții), ai două soluții la îndemână: fie te retragi din societate (ca semn al propriei revolte față de orânduirea sau alcătuirea nedreaptă a lumii) sau te dedai actelor de huliganism, de insultare a ordinii morale a societății, pe care nu o simți funcțională sau a cărei lipsă o resimți ca pe-o durere insuportabilă. Întrebarea dacă huliganismul este sau nu justificabil în anumite condiții, mă tem că are un răspuns negativ – pentru că riscul derapajelor este formidabil. Istoria (pentru noi românii, chiar cea recentă!) consemnează titlul onorific de ”huligan” ca opus al ”activistului”, supus ierarhiei și disciplinei de partid, fără un discernământ propriu și slujbaș fără inimă al unui regim dictatorial.

Pentru că starea de revoluție – ca și cea a trăirii unui cutremur – nu se poate permanentiza, avem nevoie de certitudini, avem nevoie de trăirea la propriu a sentimentului revigorant de speranță. Evoluția – propusă de Sfântul Pavel ca o alternativă a revoluției, se definește ca înfăptuire a dreptății față de aproapele, ca pace frățească și bucurie a inimii (în special pacea frățească cred că e hopul care, odată trecut, ne ajută mult în relația cu aproapele …).

Este unanimitatea o himeră? Depinde unde o căutăm. În lumea care se țese în jurul dictatorilor (care se cred un fel de semizei pe pământ),  am cunoscut falsitatea unanimității, simulată prin ridicarea simultană a mâinilor (mai degrabă un exercițiu fizic decât unul intelectual … căci în timpul congreselor partidului comunist, votul era o formalitate iar ridicatul simultan al mâinii, confirmarea deplină a farsei democratice).

În Sfânta Biserică, unanimitatea se înțelege ca dar divin (una anima = o inimă, un cuget, o simțire) și presupune un curaj formidabil: curajul celor tari de a se îngriji de cei slabi, curajul de a trăi responsabil – pentru celălalt, curajul carității. În limba germană – UNANIMITATEA așa se și cheamă: EINMÜTIGKEIT* – și așa o și înțelegem mai bine: este curajul unei societăți de a se strânge în jurul celor slabi, pe care-i recunoaște ca fiind ai săi, pe care este determinată să-i apere și în care își găsește un scop și o menire. E conștiința responsabilității și nicidecum o oarbă ascultare.     

Avem nevoie de răbdare, statornicie și mai ales de îmbărbătarea și alinarea Sfintelor Scripturi pentru a rămâne unanimi, în jurul fraților care au mai mare nevoie de rugăciunile noastre și în jurul Preoților pe care ni I-a dăruit Bunul Dumnezeu, al cărui Sfânt Nume fie binecuvântat în veacul veacului, Amin!

(București – în 23 Iulie 2017)

___________________________________________

* în limba germană ”ein Mut” s-ar traduce cu ”un (singur) curaj”, ”o (singură) voință”. Unanimitatea poate genera unitate, doar dacă pleacă din inima încălzită de bunătate a fiecăruia (una anima), de aceea este un dar divin … putem să ne unim, dar doar în jurul Aceluia care ne iubește ca pe Fiul Lui, ca fii ai Lui, ca frați ai Fiului Lui … în grija pe care o purtăm aproapelui nostru!


Sunt multe căile care duc spre împietrirea sufletului iar pericolul de a ne îmbolnăvi de nepăsare este cu atât mai mare cu cât sistemul social în care trăim ne propune himere poleite cu aur în locul valorilor spirituale eterne: Credința, Speranța și Iubirea.

Textul de față nu-și propune să schimbe pe vreunul din voi, ci este menit să mă ajute să mă schimb pe mine, cel care intru în relație cu voi, care schimb cu voi idei, cuvinte, priviri, promisiuni … Mai ales, dorește să sondeze capacitatea de transformare a unui teoretician în educator. Un teoretician este acela care învață pentru a căuta explicații, un educator este cel care propune schimbarea pentru sensul ei evolutiv: pasul înainte, spre întâlnirea cu Creatorul.

Împietrirea nu înseamnă imediat nemișcare, ci poate căpăta sens în căutările false, în frământările sterile, în rătăcirile din labirintul vieții de zi cu zi. Prezentul continuu depășește prin aceea prezentul imediat, pentru că ajunge să vadă viața de sus, în sensul ei. Căutarea e bună, dar dacă nu are sens transformator, dacă nu caută conținutul (esența) jocului – rămâne la stadiul de practică a plăcerii.

Teoreticianul împietrit în sistem ceartă pe celălalt. Este creator de scandal și discuții. Vede lucrurile care nu merg, le arată cu degetul, fără a găsi soluțiile adevărate. Îl recunoaștem în moralistul de serviciu care, scuturat bine, este demascat de propriile interese partinice. Demascatorii răului din celălalt sunt purtători de mască ei înșiși.

Educatorul e cel care propune exemplul propriu. Trecerea se face de la realția om-către-om la relația om-care-se-oferă-pe-sine-celuilalt, adică de la explicație la conținut, de la formă la fond, de la observarea relelor care se văd cu ochiul liber – la expunerea răului care stă ascuns și le generează.

Sistemul construit de oameni, adică societatea și statul care o guvernează – își arată din când în când limitele, cât să stârnească nemulțumiri și setea de schimbare. Șansa democrației și farmecul ei constau în aceea că acceptă principial punerea în discuție a stărilor de fapt date, dar slăbiciunea ei se relevă în sterilitatea discuțiilor și fragilitatea numerelor: cei mulți legitimează puterea, iar nu dreptatea.

Fiindcă sămânța depinde de locul în care cade, putem ajunge la concluzia că universul din jur nu e pregătit să primească ideile novatoare și suntem tentați să ne întristăm când schimbările nu se produc în ritmul dorit de noi. Suntem gata să dăm vina pe osificarea din jur, înainte să ne aplecăm asupra pietrei din interior, de unde pornește adevărata schimbare. Valorile eterne rămân Credința, Speranța și Iubirea – iar acestea nu pot fi împrumutate din afară, trebuie descoperite în interior, în raportul nostru cu ceilalți – prin exemplul pe care-l propunem.


(Note și însemnări în timpul Școlii de Rugăciune 2014/2015)

Labirintul căutărilor sterile. E atât de simplu să recunoști oamenii după faptele lor ...

Labirintul căutărilor sterile: când ar fi atât de simplu să recunoștem oamenii, după faptele lor …


Incercam sa intelegem ca pe masura ce credinta noastra creste, ea se intareste pe sine si ne intareste si pe noi. O cultivam cu rugaciune si o primim ca pe un dar.

Nevoia de credinta inseamna numai partial nevoie de intelegere (“inteleg pentru ca am credinta”, sau – “fara credinta mi-e foarte greu sa inteleg ceva”).

Nevoia de credinta decurge mai degraba din nevoia de schimbare interioara, a firii omului. Nu pot ajunge la mine insumi, in adancul interioritatii mele, fara credinta: credinta ca pot (diferita de vointa ca trebuie) si credinta ca Dumnezeu vrea asta pentru mine (increderea de a ma lasa purtat de Voia Sa).

Prin cultivarea credintei, noi urmarim – constient (caci respectam un program), sa ne schimbam firea: adica sa ii (re)dam acea inclinatie naturala pe care toti o avem, spre Bine.

Ar trebui sa ne rugam, impreuna cu tatal copilului bolnav: “Ajuta-ma sa cred!” in loc de “Vreau sa pot face cutare lucru!”

Ar trebui sa ne dorim puterea ascultarii mai degraba decat abilitatea oratoriei.

Iar in final, daca in micimea noastra si din lipsa echilibrului nu reusim nicicum a sta drept, macar de ne-am inclina … spre Bine!


Este Apocalipsa un moment care ar trebui sa priveasca doar ultima generatie de locuitori vremelnici ai Pamantului? Sau dimpotriva, avem cu totii o participare la acest eveniment care va veni candva?

Prin aceea ca nu stim cand va veni, o putem considera ca fiind si a noastra, a celor ce suflam in prezent.

Ba chiar, existand posibilitatea ca ea sa fie a noastra, trebuie sa ne pregatim: fiindca Ziua Judecatii celei de pe Urma este atat sfarsit – cat si inceput. Sfarsitul a ceea ce vom fi apucat sa cunoastem despre farama de planeta pe care o locuim, particula a unui Infinit in expansiune, parte dintr-un intreg care ne uimeste cu legi complexe, cu forte care tin miraculosul echilibru atat de necesar vietii … Dar si inceputul unei noi vieti, a celei vesnice, pentru aceia care au trait si murit cu credinta vie in Fiul lui Dumnezeu.

Ziua Judecatii este un bun al umanitatii intregi, ea este pregatita de fiecare generatie chemata la suflare, munca si rugaciune.