Am ramas prima oara surprins că imagini din copilăria mea, amintiri personale ale unor obiecte lângă care “am crescut mare” sunt tratate ca istorie de catre altii, atunci cand … în Barcelona fiind, am avut prilejul de a vizita (renunţând cu plăcere la o partidă de shopping 🙂 ), Muzeul de Istorie al Catalunyei. Atunci am fost uşor intrigat că obiecte banale precum frigiderul FRAM, televizorul alb-negru sau radioul cu tranzistori … au fost aduse (poate de la gunoi) şi expuse într-o sală pretenţioasă (şi preţioasă) de Muzeu…

Senzaţia s-a repetat nuanţat anul acesta, când am vizitat Muzeul Grevin la Paris. Oare nu cumva am început să îmbătrânesc? Oare nu cumva au nevoie cei mici de imagini pentru ca poveştile mele despre secolul trecut să fie credibile?

Pentru că se întâmplă în jurul nostru, în timpul vieţii noastre, istoria contemporană nu ar avea nevoie de săli speciale în muzeele de profil. Însă atunci când specialistii observă că anumite lucruri dispar de pe scenă, că ele “devin istorie”, atunci abia – acele lucruri gasesc un loc de refugiu in Muzeu.

Contemporaneitatea se exprimă în sânul unei generaţii astfel: copilul – care nu sesizează diferenţa între o sala de ev mediu şi un living al anilor ’60 ai secolului trecut; părintele – care priveşte cu nostalgie lucruri care îi aduc aminte de copilărie şi bunicul – care senin şi înţelept, nu se mai minunează de nimic!

Simplitatea anilor 60 la Muzeul Grevin, Paris