Am ramas prima oara surprins că imagini din copilăria mea, amintiri personale ale unor obiecte lângă care “am crescut mare” sunt tratate ca istorie de catre altii, atunci cand … în Barcelona fiind, am avut prilejul de a vizita (renunţând cu plăcere la o partidă de shopping 🙂 ), Muzeul de Istorie al Catalunyei. Atunci am fost uşor intrigat că obiecte banale precum frigiderul FRAM, televizorul alb-negru sau radioul cu tranzistori … au fost aduse (poate de la gunoi) şi expuse într-o sală pretenţioasă (şi preţioasă) de Muzeu…
Senzaţia s-a repetat nuanţat anul acesta, când am vizitat Muzeul Grevin la Paris. Oare nu cumva am început să îmbătrânesc? Oare nu cumva au nevoie cei mici de imagini pentru ca poveştile mele despre secolul trecut să fie credibile?
Pentru că se întâmplă în jurul nostru, în timpul vieţii noastre, istoria contemporană nu ar avea nevoie de săli speciale în muzeele de profil. Însă atunci când specialistii observă că anumite lucruri dispar de pe scenă, că ele “devin istorie”, atunci abia – acele lucruri gasesc un loc de refugiu in Muzeu.
Contemporaneitatea se exprimă în sânul unei generaţii astfel: copilul – care nu sesizează diferenţa între o sala de ev mediu şi un living al anilor ’60 ai secolului trecut; părintele – care priveşte cu nostalgie lucruri care îi aduc aminte de copilărie şi bunicul – care senin şi înţelept, nu se mai minunează de nimic!
Simplitatea anilor 60 la Muzeul Grevin, Paris
Calin Diaconu 
June 15, 2011 at 8:19 am
Să înţeleg că devenim istorie cu fiecare zi care trece ?
De ce oare, atunci, ne distrugem cu atâta voluptate urmele ?
Pentrucă le-au făcut alţii ? Pentrucă nu vrem să recunoaştem/
ne este ruşine pentru cât de mici suntem ?
Doar întrebări nu prea meşteşugite şi dacă nu pe acestea, atunici
pe altele ar trebui să ni le punem şi să încercă să găsim răspunsul
care să ne ajute să facem alegerea corectă. Pace şi Bine !
LikeLike
June 15, 2011 at 5:33 pm
Draga Marian, am retinut din comentariul tau ca grija fata de trecut (monumente, vietile pilduitoare ale oamenilor valorosi) – necesita preocupare permanenta si pare un lucru firesc … astazi. Nu a fost intotdeauna asa, si aici cred ca ai in vedere de la jefuitorii de morminte pana la falsificatorii de marturii … (Nu e inca peste tot asa, dar semne si incercari de “rescriere atractiva” a stiintei muzeografiei sunt vizibile si le primim cu entuziasm – iti recomand site-ul Muzeului Taranului Roman!)
Pe de alta parte, sunt pline de continut imaginile siturilor arheologice, in care localitatile suprapuse dezvaluie succesiv, in plan vertical, diferite straturi ale vietii: ca si cum spatiul ar sta pe loc, iar timpul ni-l punem in cap, strat peste strat, unii altora (de regula – cei tineri, celor mai in varsta).
Nu cred ca devenim chiar toti istorie, pentru ca istoria e Har Domnului, selectiva! 🙂
Dar si asa, ma bucur sa vad – ca in poza de mai sus, anonimi pusi sa vorbeasca despre un mod de viata care a disparut… Noi traim altfel acum, decat o faceam in anii 60. Si e important cumva sa nu uitam…
LikeLike