Se cuvine să păstrăm atentă ascultarea noastră: atât cea din afară, cât mai ales pe cea din lăuntrul nostru.

În afară.

Zgomotele oraşului s-au amplificat odată cu evoluţia actualei civilizaţii. Am putea spune că pământenii au ajuns să “bată toba”, doar-doar îi va auzi cineva din Univers.

Zgomotul mass-mediei s-a înteţit şi el, iar de când cu internetul şi motoarele lui de căutare, trăim într-un nor informaţional din care cu multă atenţie şi spirit selectiv se cuvine să alegem ceea ce ne dorim să ascultăm, ceea ce credem că ne este de folos (şi mai puţin ceea ce ne amuză sau emoţionează facil – deşi, recunoaştem, suntem mult mai atraşi de acestea!).

Zgomotul fraţilor şi surorilor noastre care foşnesc, se foiesc, îşi pierd deseori cumpătul, alteori ne acuză sau se scuză, sau pur şi simplu se/ne bagă în seamă mai mult decât putem îndura, la fel cum şi noi greşim (atât de des) faţă de ei.

Înlăuntrul nostru.

Acolo şi aici ar trebui să surprindem bătăile inimii şi să ne întrebăm miraţi cărui fapt se datorează, din moment ce nu noi le controlăm.

Ar trebui să exersăm simţirea prin ascultare a sufletului nostru, pentru că numai prin el putem avea acces la Infinit, spre înţelegerea Aceluia care există dinaintea timpului.

Ar trebui să ne dorim curăţenia interioară, un mod mai frumos de a fi, şi – de ce nu? -, putem începe printr-o diferită raportare la zgomot …

Mânia e gălăgioasă,

Calmul e liniştit.

Făţărnicia bate toba,

Smerenia e tăcută.

Plânsul e uneori în hohote

însă lacrima e întotdeauna tăcută!