Se cuvine să păstrăm atentă ascultarea noastră: atât cea din afară, cât mai ales pe cea din lăuntrul nostru.

În afară.

Zgomotele oraşului s-au amplificat odată cu evoluţia actualei civilizaţii. Am putea spune că pământenii au ajuns să “bată toba”, doar-doar îi va auzi cineva din Univers.

Zgomotul mass-mediei s-a înteţit şi el, iar de când cu internetul şi motoarele lui de căutare, trăim într-un nor informaţional din care cu multă atenţie şi spirit selectiv se cuvine să alegem ceea ce ne dorim să ascultăm, ceea ce credem că ne este de folos (şi mai puţin ceea ce ne amuză sau emoţionează facil – deşi, recunoaştem, suntem mult mai atraşi de acestea!).

Zgomotul fraţilor şi surorilor noastre care foşnesc, se foiesc, îşi pierd deseori cumpătul, alteori ne acuză sau se scuză, sau pur şi simplu se/ne bagă în seamă mai mult decât putem îndura, la fel cum şi noi greşim (atât de des) faţă de ei.

Înlăuntrul nostru.

Acolo şi aici ar trebui să surprindem bătăile inimii şi să ne întrebăm miraţi cărui fapt se datorează, din moment ce nu noi le controlăm.

Ar trebui să exersăm simţirea prin ascultare a sufletului nostru, pentru că numai prin el putem avea acces la Infinit, spre înţelegerea Aceluia care există dinaintea timpului.

Ar trebui să ne dorim curăţenia interioară, un mod mai frumos de a fi, şi – de ce nu? -, putem începe printr-o diferită raportare la zgomot …

Mânia e gălăgioasă,

Calmul e liniştit.

Făţărnicia bate toba,

Smerenia e tăcută.

Plânsul e uneori în hohote

însă lacrima e întotdeauna tăcută!


Cică erau odată trei oameni, care nu aveau legătură unul cu celălalt – altceva decât contemporaneitatea. Adică împărţeau împreună anotimpurile şi atât. Căci timpul îl socotea fiecare, pentru sine, după natura caracterului lor şi a faptelor săvârşite, după cum urmează:

1. Primul, nu făcuse mare lucru în viaţa lui, nu “legase” nimic. Trăia modest, vorbea modest, avea o filosofie “călduţă”. Nu ştia a doua limbă străină şi nici nu citise literatură universală. Modest de sărac…

2. Al doilea, putea fi descris ca un Geniu al Răului – constructor de Imperii, i se legase în viaţă tot, ca într-un pact mefistofelic. Ştia multe, învârtea multe, dar cultiva  slăbiciunea umană şi construia nesăţios mai departe exploatând vicii şi îndreptându-se spre Iadul veşnic…

3. Al treilea era un om bun, muncitor şi ridicat pe forţele lui proprii din anonimat. Nu căutase el să fugă de anonimat dar lumina din ochii celorlalţi îi făcuse vizibilă prezenţa. Lumina era uneori caldă, recunoscătoare – alteori albastră, rece-invidioasă…, dar era lumină şi omul era expus cu plăcere ei.

Fiecare din cei trei a fost adus de către povestitor la o confruntare cu virtutea smereniei.

Şi iată ce am aflat:

1. Primul s-ar fi smerit pleonastic. Viaţa modestă  şi purtată în sărăcie are nevoie de curăţenie şi rugăciune. Dar smerenia nu e uşor de chemat la masa săracului!

2. Al doilea nu s-a prezentat nici el la confruntare. Ce să caute acolo? El îşi era suficient sieşi, nu avea de împărţit gloria cu nimeni altcineva – prin urmare nu avea cui să mulţumească, în faţa cui să se încline. Dar de unde atunci această foame a sufletului care nu putea fi astâmpărată? Omul Rău expus gloriei – se împăunează şi caută spre oglindă nu spre Cer.

3. Al treilea a venit cu plăcere la întâlnirea cu virtutea smereniei. Omul Bun expus gloriei – foloseşte smerenia ca pe o armă a recunoştinţei. Ce am primit – îşi spune -, este un dar de la Cineva mai presus de mine.

PS – O altă povestire cu tâlc, din care rezultă că şi săracul dacă se laudă cu sărăcia lui – are nevoie de smerenie pentru a vedea pe Dumnezeu – găsiţi aici: http://smerenia.wordpress.com/2007/02/13/smerenie/