Se cuvine să păstrăm atentă ascultarea noastră: atât cea din afară, cât mai ales pe cea din lăuntrul nostru.

În afară.

Zgomotele oraşului s-au amplificat odată cu evoluţia actualei civilizaţii. Am putea spune că pământenii au ajuns să “bată toba”, doar-doar îi va auzi cineva din Univers.

Zgomotul mass-mediei s-a înteţit şi el, iar de când cu internetul şi motoarele lui de căutare, trăim într-un nor informaţional din care cu multă atenţie şi spirit selectiv se cuvine să alegem ceea ce ne dorim să ascultăm, ceea ce credem că ne este de folos (şi mai puţin ceea ce ne amuză sau emoţionează facil – deşi, recunoaştem, suntem mult mai atraşi de acestea!).

Zgomotul fraţilor şi surorilor noastre care foşnesc, se foiesc, îşi pierd deseori cumpătul, alteori ne acuză sau se scuză, sau pur şi simplu se/ne bagă în seamă mai mult decât putem îndura, la fel cum şi noi greşim (atât de des) faţă de ei.

Înlăuntrul nostru.

Acolo şi aici ar trebui să surprindem bătăile inimii şi să ne întrebăm miraţi cărui fapt se datorează, din moment ce nu noi le controlăm.

Ar trebui să exersăm simţirea prin ascultare a sufletului nostru, pentru că numai prin el putem avea acces la Infinit, spre înţelegerea Aceluia care există dinaintea timpului.

Ar trebui să ne dorim curăţenia interioară, un mod mai frumos de a fi, şi – de ce nu? -, putem începe printr-o diferită raportare la zgomot …

Mânia e gălăgioasă,

Calmul e liniştit.

Făţărnicia bate toba,

Smerenia e tăcută.

Plânsul e uneori în hohote

însă lacrima e întotdeauna tăcută!


… aveam in Scoala o Doamna Profesoara care ne repeta aceasta zicala, pana in cele din urma am invatat-o pe dinafara.

Mai greu ne e atunci cand trebuie sa o aplicam, in viata de zi cu zi! De ce?

1. Pentru ca ne-am “obisnuit” sa fim sinceri si am ajuns in fine sa spunem ce gandim, ce ne trece prin cap, atunci cand ne trece prin cap, asa cum ne trece prin cap. Daca in cap imi vuieste o furtuna, cum sa exprim un susur de izvor? Si totusi, zicala asta ne spune: Tonul face muzica …

2.  Pentru ca ni se pare ca nu ne-am auzi soaptele in zgomotul din jur, si de aceea ne trezim ca ridicam glasul pe masura ce si celalalt ridica glasul – iar escaladarea tonului e forma fireasca in care se dezvolta dialogul …

3. Pentru ca vrem sa fim convingatori: “cine canta mai tare, canta mai frumos” – spunea glumind un prieten odinioara …

4. Pentru ca nu ne pricepem la nuante, de-abia intelegem cand ni se vorbeste pe sleau …

5. Pentru ca nu ne-am antrenat virtutea rabdarii, in special acea calitate exceptionala de a asculta pe celalalt cand are ceva de spus, si preferam sa intervenim cu brutalitate dand propriile noastre replici, care nu de putine ori vibreaza disonant cu muzica interpretata de ceilalti…

6. Pentru ca odata cu procesul de imbatranire, ne anchilozam si vrem sa fim noi cei ascultati, in loc sa mai vrem sa ascultam si noi pe altii (ne temem ca vom pleca neascultati pe lumea cealalta :-)!)

7. Nu cunoastem in profunzime nici termenul de respect, nici sentimentul dragostei fratesti – dar nu ne putem imagina cu seriozitate un razboi al florilor, scena aceea cu ingerasi din filmele lui Charlie Chaplin, in care toti se pupa cu toti, fiecare cedeaza intaietatea sa celuilalt … (The Kid)

O lume fara certuri, in care TONUL ar prima MUZICII: plictisitor si nefiresc, nu-i asa?!

O lume minunata, in care veti gasi ... numai copii!