Inainte de a ne intreba pe unde le-am invatat – pentru ca suntem putini cei ce ne putem mandri cu propriile noastre creatii in materie de injuraturi, fiind mai degraba conservatori din pricina marii diversitati care ne-a precedat -, hai sa ne intrebam asupra etimologiei verbului “a injura”.
Originea este latina: derivand din “iuro” care inseamna “a jura”, “a depune juramant” sau “a invoca/afirma prin juramant”. Din “iuro” a rezultat “iniurio” (a jigni, a vatama) cat si “iniuria” (cu sensul de nedreptate, injurie, ofensa, vatamare, prejudiciu).
Injuraturile sunt cuvinte care au menirea sa jigneasca, sa loveasca in imaginea celui/celei careia ii sunt adresate: isi ating ele insa aceasta tinta? In mod categoric, nu. Pentru ca are loc, in chiar momentul gandirii urate care precede rostirea, un efect de bumerang: jignirea pe care sunt pregatit sa o administrez ma coboara pe mine insumi in zona mahalalei, accept transformarea mea in mitocan, ma scot eu singur in afara civilizatiei, renunt dintr-o data la politete, seriozitate, rabdare … ajung sa am o atitudine agresiva fata de celalalt.
Daca intelegem relativ usor ca nu are sens sa generam injuraturi – pentru ca se rasfrang asupra noastra, sunt cateva intrebari mai grele care stau in fata si merita o dezbatere:
1. cum sa reactionam atunci cand “preluam” o injuratura (mai ales pe aceea pe care o consideram primita “pe nedrept”)?
2. care sunt caile de renuntare la limbajul urat, de modelare a acestuia in sensul dobandirii statutului de “persoana civilizata”?
3. daca nu cumva exista o gradualitate a conflictului, in care injuratura nu face decat “introducerea” – urmata fiind de palma, pumn, sut, glont …?
4. ce sanse avem sa nu auzim/invatam la randul nostru injuraturile, cand lumea din jur pare construita din expresii ca “tiganca imputita”; “javra ordinara”; etc, etc
5. ce asteptari corecte ar trebui sa avem de la scoala, ca formatoare a constiintelor noii generatii?
Cu speranta ca vom gasi impreuna raspunsul corect la cele de mai sus, va invit sa comentati.
Calin Diaconu
(a VI-a B)
Calin Diaconu 
December 3, 2012 at 7:25 pm
As lua-o punctual:
1. Ar trebui sa o ignoram, daca avem taria sa o facem. In practica, insa… Oricum, in niciun caz nu cred in treaba cu celalat obraz, nu mi se pare neaparat o dovada de curaj.
2. Am putea renunta prin stapanirea de sine, prin autoeducare. Un prim pas ar fi sa injuram in gand. Dar, din nou, practica bate teoria :).
3. Si eu cred ca exista. Mai vad in trafic: intai se injura si isi fac semne, apoi coboara geamul, deschid usa, se dau jos, tot injurand. De aici pana la violenta e doar un mic pas. Concluzia: injuri, dar nu cobori geamul!
4. Nu cred ca avem nicio sansa. Internetul e plin, televizorul nu mai zic… pana si teatrul. In general, unora li se pare ca sunt mai “cool” daca vorbesc urat. Pruteanu a scris ceva pe tema asta: http://www.pruteanu.ro/6atitudini/2007.02.01-vulg.htm
5. Scoala singura, saraca, nu prea are ce sa faca. Tine mai mult de cei sapte ani de acasa. Si poate nici anii aia… Daca mediul ( a se citi anturajul) e de asa natura, orice copil poate ceda, din dorinta de a se integra. Depinde de el cat de repede isi da seama si ia “atitudine”.
LikeLike
December 5, 2012 at 5:34 am
In primul rand iti multumim pentru raspunsuri, draga Marius! Si pentru link-ul care ne-a adus aminte de Dl Pruteanu … ce pacat ca a cedat provocarii de a intra in politica … va fi dorit sa schimbe lucrurile “din interior”? Dar sa nu ne abatem de la subiect!
Cred ca punctul 2 poate fi aprofundat. Sunt trei cai, pe care trebuie sa le folosim conjugat pentru a spera sa reusim: vointa, ratiunea si rugaciunea.
Trebuie sa ne impunem sa ne stapanim, cum corect ai remarcat. Vointa o pun si eu pe primul plan.
Dar este bine sa cunoastem mecanismele gandirii, puterea ei, faptul ca gandurile nasc realitati (vorba lui Nichita) …care nu pot exista in afara cuvintelor. Aruncand cuvintele, dezordonam gandurile …. rational, avem motive sa renuntam la injuratura. Nu prin cuvinte grele punem lucrurile la punct, trebuie incercata alta cale.
Rugaciunea ramane arma principala – atunci cand ne intelegem slabiciunea – nu atat fata de lume, cat mai ales fata de noi. Putem primi ceea ce cerem, numai sa stim sa o cerem spre Binele nostru si al semenilor nostri, fara de care nu ne vom putea mantui!
LikeLike
June 1, 2014 at 5:57 pm
Eu as sfatui pe cei care lupta cu ofense nedrepte sa spuna cu glas tare sau in gand “nu primesc”. Pe mine ma ajuta, sper sa-i ajute si pe altii. smile
LikeLike
June 1, 2014 at 7:02 pm
Simplitatea e de multe ori … eficienta!
LikeLike