Inainte de a ne intreba pe unde le-am invatat – pentru ca suntem putini cei ce ne putem mandri cu propriile noastre creatii in materie de injuraturi, fiind mai degraba conservatori din pricina marii diversitati care ne-a precedat -, hai sa ne intrebam asupra etimologiei verbului “a injura”.

Originea este latina: derivand din “iuro” care inseamna “a jura”, “a depune juramant” sau “a invoca/afirma prin juramant”. Din “iuro” a rezultat “iniurio” (a jigni, a vatama) cat si “iniuria” (cu sensul de nedreptate, injurie, ofensa, vatamare, prejudiciu).

Injuraturile sunt cuvinte care au menirea sa jigneasca, sa loveasca in imaginea celui/celei careia ii sunt adresate: isi ating ele insa aceasta tinta? In mod categoric, nu. Pentru ca are loc, in chiar momentul gandirii urate care precede rostirea, un efect de bumerang: jignirea pe care sunt pregatit sa o administrez ma coboara pe mine insumi in zona mahalalei, accept transformarea mea in mitocan, ma scot eu singur in afara civilizatiei, renunt dintr-o data la politete, seriozitate, rabdare … ajung sa am o atitudine agresiva fata de celalalt.

Daca intelegem relativ usor ca nu are sens sa generam injuraturi – pentru ca se rasfrang asupra noastra, sunt cateva intrebari mai grele care stau in fata si merita o dezbatere:

1. cum sa reactionam atunci cand “preluam” o injuratura (mai ales pe aceea pe care o consideram primita “pe nedrept”)?

2. care sunt caile de renuntare la limbajul urat, de modelare a acestuia in sensul dobandirii statutului de “persoana civilizata”?

3. daca nu cumva exista o gradualitate a conflictului, in care injuratura nu face decat “introducerea” – urmata fiind de palma, pumn, sut, glont …?

4. ce sanse avem sa nu auzim/invatam la randul nostru injuraturile, cand lumea din jur pare construita din expresii ca “tiganca imputita”; “javra ordinara”; etc, etc

5. ce asteptari corecte ar trebui sa avem de la scoala, ca formatoare a constiintelor noii generatii?

Cu speranta ca vom gasi impreuna raspunsul corect la cele de mai sus, va invit sa comentati.

Calin Diaconu

(a VI-a B)

 


Omul – fie politician sau simplu oengist, fiu al Bisericii sau sindicalist, atunci când se osteneşte să prindă un gând spre a-i convinge pe ceilalţi de adevărul şi dreptatea lui, spre a-i atrage lângă sine pentru o eventuală sporire a volumului sau amplificare a ecoului vocii sale (în repetiţie de canon sau aplauze prelungite, după caz 🙂 ), … omul acela se expune, vorbind, luminii.

Atrăgând atenţia asupră-i, fiecare vorbitor s-ar cuveni, mai înainte de orice, să-şi pună în serioasă ordine viaţa sa morală, forma existenţei sale putând influenţa grav credibilitatea mesajului exprimat!

Reflectoarele îi găsesc ... pe cei care le caută!


Cică erau odată trei oameni, care nu aveau legătură unul cu celălalt – altceva decât contemporaneitatea. Adică împărţeau împreună anotimpurile şi atât. Căci timpul îl socotea fiecare, pentru sine, după natura caracterului lor şi a faptelor săvârşite, după cum urmează:

1. Primul, nu făcuse mare lucru în viaţa lui, nu “legase” nimic. Trăia modest, vorbea modest, avea o filosofie “călduţă”. Nu ştia a doua limbă străină şi nici nu citise literatură universală. Modest de sărac…

2. Al doilea, putea fi descris ca un Geniu al Răului – constructor de Imperii, i se legase în viaţă tot, ca într-un pact mefistofelic. Ştia multe, învârtea multe, dar cultiva  slăbiciunea umană şi construia nesăţios mai departe exploatând vicii şi îndreptându-se spre Iadul veşnic…

3. Al treilea era un om bun, muncitor şi ridicat pe forţele lui proprii din anonimat. Nu căutase el să fugă de anonimat dar lumina din ochii celorlalţi îi făcuse vizibilă prezenţa. Lumina era uneori caldă, recunoscătoare – alteori albastră, rece-invidioasă…, dar era lumină şi omul era expus cu plăcere ei.

Fiecare din cei trei a fost adus de către povestitor la o confruntare cu virtutea smereniei.

Şi iată ce am aflat:

1. Primul s-ar fi smerit pleonastic. Viaţa modestă  şi purtată în sărăcie are nevoie de curăţenie şi rugăciune. Dar smerenia nu e uşor de chemat la masa săracului!

2. Al doilea nu s-a prezentat nici el la confruntare. Ce să caute acolo? El îşi era suficient sieşi, nu avea de împărţit gloria cu nimeni altcineva – prin urmare nu avea cui să mulţumească, în faţa cui să se încline. Dar de unde atunci această foame a sufletului care nu putea fi astâmpărată? Omul Rău expus gloriei – se împăunează şi caută spre oglindă nu spre Cer.

3. Al treilea a venit cu plăcere la întâlnirea cu virtutea smereniei. Omul Bun expus gloriei – foloseşte smerenia ca pe o armă a recunoştinţei. Ce am primit – îşi spune -, este un dar de la Cineva mai presus de mine.

PS – O altă povestire cu tâlc, din care rezultă că şi săracul dacă se laudă cu sărăcia lui – are nevoie de smerenie pentru a vedea pe Dumnezeu – găsiţi aici: http://smerenia.wordpress.com/2007/02/13/smerenie/


Sufletul nostru e orb.

Şi, ca un orb, s-a învăţat să simtă, încă din copilărie – întristarea şi plăcerea: primul zâmbet al copilaşului nou-născut, este adresat în somn… cui? Poate unor amintiri netrăite încă, sau poate unor proaspete amintiri, legate de lumina ochilor Mamei, căldura şi parfumul aşternutului cald… amintiri neînţelese şi necomparate, ci trăite (sau retrăite) în memoria sufletului.

La fel, primele supărări „pe mâncare”, atunci când pornim din nimicuri războiul nostru de câteva minute cu Lumea, când nimeni nu ne înţelege, toţi sunt parcă împotriva noastră, fără să putem demonstra acest lucru („las’ că ştiu eu”)… furia ni se topeşte rapid în întristare, în melancolie, pentru ca apoi, uitarea să ne ajute să „trecem peste”, să o luăm de la început.

 Sufletul nostru orb are nevoie de Raţiune.

 Raţiunea îi explică Sufletului ceea ce acesta ştie/simte din propria-i experienţă (o ştie numai intuitiv, căci nu are cuvinte să-şi explice stările cognitive pe care le trăieşte, afară de poeţi!) că nici întristarea şi nici plăcerea nu sunt definitiv bune. Ele sunt trăiri extreme, iar la mijloc – în spaţiul îngust şi strâmt, pe calea celor puţini, prin gămălia de ac în care uneori încape o cămilă, e… pacea sufletului: zâmbetul de mulţumită (şi nu rânjetul de automuţumire).

Sufletul, pe măsură ce avansează în experienţe, ani şi riduri, ar trebui să fie tot mai deschis în ascultare către sfaturile Raţiunii. Însă nu e relevant să devii ascultător de nevoie, atunci cănd nu mai ai încotro! Nu e relevant pentru dialogul Suflet – Raţiune, ca primul să asculte de-al doilea numai după ce… a surzit!

Vom spune că Raţiunea are nevoie de ceva timp, în fiecare din noi, pentru a se maturiza, dar o vom găsi până la urmă acolo – căci este darul cunoaşterii Binelui şi Răului, este darul care ne-a izgonit din Rai, făcându-ne muritori.

 Sufletul nostru orb are nevoie de Raţiune, care stă trează sau picoteşte – din puterea Voinţei. Voinţă, care e misterios mai puternică cu cât e mai smerită! Voinţă pe care o cerem prin rugăciune, pentru a o îndeplini (şi nu pentru a o creşte!), în fiecare zi a vieţii noastre.

 (…gânduri pe marginea unor lecturi niciodata pre tarzii, din Sfântul Antonie cel Mare)