La inceput de An Nou, creștinii îl sărbătoresc pe Sfântul Vasile cel Mare – luminătorul celor înțelepți, prietenul Domnului Isus Hristos ...
Textul de mai jos (din Epistola 223), l-am transcris și îl redau cu scopul de a cunoaște din gândirea acestui mare Părinte al Bisericii, cinstit de catolici și ortodocși, deopotrivă.
Icoana de mai jos poate fi cinstită în rugăciune și venerație în București, strada Polonă nr 50 – unde o veți afla ușor, pe iconostasul Catedralei greco – catolice (1909), având hramul Sfântului Vasile cel Mare.
Doriți să aflați mai multe despre viața greco-catolicilor din București? Vă recomand site-ul Episcopiei noastre: https://episcopiabucuresti.ro/
”Multă vreme mi-am irosit-o cu lucruri zadarnice; și aproape întreaga mea tinerețe mi-am petrecut-o cu preocupări deșarte, îndeletnicindu-mă cu dobândirea unei înțelepciuni socotite de Dumnezeu nebunie. Dar când m-am deșteptat, ca dintr-un somn adânc, am ridicat ochii mei spre lumina minunată a adevărului Evagheliei și mi-am dat seama de inutilitatea înțelepciunii stăpânitorilor lumii acesteia, care sunt pieritori; atunci am jelit mult viața mea cea ticăloasă și mă rugam lui Dumnezeu să mă povățuiască spre a mă duce la dogmele bunei credințe. Și, înainte de toate, m-am străduit să-mi îndrept unele din purtările mele, care se stricaseră din pricina legăturilor îndelungate cu oamenii răi. Așadar, citind Evanghelia și văzând din ea că cel mai mare prilej pentru desăvârșire este de a vinde averile și a le împărți fraților noștri săraci, de a avea cu totul lipsită de griji lumești viața această și de a nu avea nici un simțământ de simpatie față de cele de aici, mă rugam lui Dumnezeu să găsesc pe un frate care a ales această cale a vieții, ca, împreună cu el, să traversez scurtul vifor al acestei vieți. Și, într-adevăr, am găsit mulți frați în Alexandria, mulți frați în restul Egiptului, pe unii în Palestina, pe alții în Siria și pe alții în Mesopotamia; i-am admirat pentru înfrânarea vieții lor, dar și pentru răbdarea lor în osteneli; m-am minunat și de stăruința lor în rugăciuni; că erau stăpâni pe somnul lor, fără să fie doborâți de vreuna din nevoile firii; păstrau totdeauna sus și nerobit cugetul sufletului, în foame și sete, în frig și goliciune; nu se uitau la trup, nici nu voiau să-i dea trupului vreo purtare de grijă, ci, ca și cum ar fi trăit în trup străin, arătau cu fapta că locuiesc vremelnic aici pe pământ și că-și au în cer viețuire. Am admirat toate acele fapte, am fericit viața acelor bărbați, că arătau cu fapta că poartă în trupul lor omorârea lui Isus. Și m-am rugat și eu lui Dumnezeu, ca, pe cât îmi va fi cu putință, să fiu următor bărbaților acelora.”