(DIGI 24 HD, in 16 Februarie 2016)

”Potrivit Eurostat, 38,1% din locuinţele din România au toaletele în curte, media europeană fiind de 2,7%. Ţara noastră este cu mult în urmă şi faţă de vecinii bulgari, unde 26,4% din locuinţe au grupurile sanitare în curte.”

Cum ar fi de comentat o asemenea informație, publicată la început de an electoral? Am încercat să compun un sodaj de opinie adresat votanților cu pașaport românesc, mai jos. Pentru că la nivel de România nu mai există voi sau ei/ele … există numai ”noi”! Pe noi toți ne privește și ne interesează felul în care izvoarele subterane sunt contaminate de ineficiența managerilor care s-au dedicat politicii locale.

Vă rog răspundeți, parcurgând cele cinci întrebări ale chestionarului inserat mai jos – pentru a transmite ideile noastre celor care ne conduc.

Din știrea despre latrinele din curte, prezentată mai sus, eu înțeleg că este vorba despre … 

 

 

 


Sfârșitul civilizației nu trebuie căutat neapărat în povestea unor cataclisme naturale (erupția unui vulcan) sau sociale (invazia unor migratori) … ci poate fi lesne observat în neputința acesteia de a avansa, de a civiliza pe mai departe, de a transforma pe cei rămași în urmă, urcându-i pe următoarea treaptă a evoluției lor.

Exact ca un drum de asfalt, care necesită pregătire (planificare, identificarea resurselor) și apoi implementare (sau execuție) atentă din partea unor specialiști, … tot astfel și civilizația trebuie să caute să se extindă spre periferie, pentru a duce ”asfaltul ei” până la ”capătul lumii”.

Capătul lumii – această convenție bună pentru stimularea exploratorilor meniți să-și depășească limitele – este acolo unde se termină suflul, benzina sau puterea de radiere a ceea ce noi numim ”bine”, ”modern”, ”util”, ”normal” … Nu e nici o dramă, dacă dincolo ar trăi oameni cu așteptări diferite (de exemplu, tradiționaliștii: cred că s-ar simți în elementul lor pe-o uliță neasfaltată și fără utilități). Tragedia începe în momentul în care, prin comunicarea universală oamenii lumii întregi ajung să facă parte din același sat (”satul global” – the global village).

Știind cu toții (mai mult sau mai puțin) aceleași lucruri, ne vom dori în cele din urmă să trăim … la fel?!

Aici nu s-a terminat un drum. AIci s-a terminat o zi de muncă (adică un timp) sau s-a terminat un buget (adică o resursă) ... Așa am inventat, cu mult timp înainte de-a se întâmpla, ”venirea americanilor”!

Aici nu s-a terminat un drum. Aici s-a terminat o zi de muncă (adică un timp) sau s-a terminat un buget (adică o resursă) … probabil așa am inventat, cu mult timp înainte de-a se întâmpla, ”venirea americanilor”!


Inainte de a ne intreba pe unde le-am invatat – pentru ca suntem putini cei ce ne putem mandri cu propriile noastre creatii in materie de injuraturi, fiind mai degraba conservatori din pricina marii diversitati care ne-a precedat -, hai sa ne intrebam asupra etimologiei verbului “a injura”.

Originea este latina: derivand din “iuro” care inseamna “a jura”, “a depune juramant” sau “a invoca/afirma prin juramant”. Din “iuro” a rezultat “iniurio” (a jigni, a vatama) cat si “iniuria” (cu sensul de nedreptate, injurie, ofensa, vatamare, prejudiciu).

Injuraturile sunt cuvinte care au menirea sa jigneasca, sa loveasca in imaginea celui/celei careia ii sunt adresate: isi ating ele insa aceasta tinta? In mod categoric, nu. Pentru ca are loc, in chiar momentul gandirii urate care precede rostirea, un efect de bumerang: jignirea pe care sunt pregatit sa o administrez ma coboara pe mine insumi in zona mahalalei, accept transformarea mea in mitocan, ma scot eu singur in afara civilizatiei, renunt dintr-o data la politete, seriozitate, rabdare … ajung sa am o atitudine agresiva fata de celalalt.

Daca intelegem relativ usor ca nu are sens sa generam injuraturi – pentru ca se rasfrang asupra noastra, sunt cateva intrebari mai grele care stau in fata si merita o dezbatere:

1. cum sa reactionam atunci cand “preluam” o injuratura (mai ales pe aceea pe care o consideram primita “pe nedrept”)?

2. care sunt caile de renuntare la limbajul urat, de modelare a acestuia in sensul dobandirii statutului de “persoana civilizata”?

3. daca nu cumva exista o gradualitate a conflictului, in care injuratura nu face decat “introducerea” – urmata fiind de palma, pumn, sut, glont …?

4. ce sanse avem sa nu auzim/invatam la randul nostru injuraturile, cand lumea din jur pare construita din expresii ca “tiganca imputita”; “javra ordinara”; etc, etc

5. ce asteptari corecte ar trebui sa avem de la scoala, ca formatoare a constiintelor noii generatii?

Cu speranta ca vom gasi impreuna raspunsul corect la cele de mai sus, va invit sa comentati.

Calin Diaconu

(a VI-a B)

 


E primăvară, gâzele zburătoare încep treaba numită “polenizare”. Cineva îmi spunea recent că atunci când albinele vor dispărea, vom fi ajuns şi noi la sfârşitul civilizaţiei în forma ei actuală!

Priviţi poza de mai jos şi întrebaţi-vă dacă la mijloc e hărnicie sau … foame?

Bondarul înfometat