La 17 Iulie 1917 – un preot basarabean, Alexei Mateevici, scrie cea mai frumoasă odă închinată Limbii Române.
Un popor este atâta timp cât își vorbește limba sa. Iar draga noastră limbă română, de sorginte latină, a fost cântată de-un basarabean care s-a stins la mai puțin de-o lună după ce-a compus acest Testament.
Vin unii acum și vă spun că vă trageți din daci, pentru ca voi să vă umpleți de mândrie și să credeți că sunteți ”stat unitar” de peste 2.000 de ani, de pe vremea marelui rege Burebista! Ce vor, de fapt? Să vă adoarmă simțurile sau să vă împiedice să priviți spre Roma? Nu le cunosc intențiile dar sunt îngrijorat de insistența lor!
Nu spun că nu trebuie să cinstim înțelepciunea lui Burebista și nici să nu admirăm sincer vitejia lui Decebal… Dar ceea ce am face mai bine să căutăm este rostul nostru de români, să ne apărăm limba noastră de sorginte latină, să ne căutăm unitatea. Un popor care nu are o viziune despre rostul său, nu este o națiune!
Limba noastră, dragii mei, limba care ne-a dat destinul de insulă înconjurată de-o mare de graiuri străine, rostul nostru sub soare … este de a fi latinitate răsăriteană. Iar rezistența noastră miraculoasă, s-a ținut în jurul geografiei Munților Carpați.
Vă propun astăzi să ne reamintim poezia ”Limba noastră” – care se va citi întotdeauna, în picioare! Printre altele, și pentru că astăzi este … Imnul Basarabiei!
La Mulți Ani, România!
La Mulți Ani, limba noastră românească!
Limba noastră
Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Calin Diaconu 