Dovlecii care se stramba la cei mici sunt creatia parintilor – o surpriza pe care cei mari o fac celor mici – un “cucu-bau” mai elaborat, care functioneaza cel mult asa: eu te speriu un pic, draga copile – si tu razi, pentru ca stii ca in spatele dovleacului sau a mastii de vrajitoare e vocea (chiar daca prefacuta) a Tatalui sau a Mamei, acea voce care nu-ti poate face rau cu adevarat …
De fapt, intre sperietura, frica si spaima sunt atatea nuante, incat unii au gasit de cuviinta ca afacerea merita categorisita: thriller, horror, monster, ghosts, zombie … ca sa nu mai vorbim de Dracula si de Vampiri.
Cum stau insa lucrurile cu adevarata frica, cea care ne pandeste pe fiecare – dincoace de ecran?
Cred ca adevarata frica este de singuratate in fata mortii, si se manifesta atunci cand ne imaginam tacerea eterna si profunda. Ideea ca ni se va-ncheia rolul si ca gata, la un moment dat vom iesi din scena – ne face sa exploram adancul de nepatruns al infinitului din noi. Singurul mod de a umple acest infinit, odata ce l-am descoperit, este cu nimic mai putin decat Infinitul insusi, cu Dumnezeu.
Adevarul despre infinitul singuratatii care este umplut de Infinitul insusi este transmis de Mantuitorul Isus Hristos, care spune: “Iată vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine.” – Ev dupa Sf. Ioan (cap. 16, v. 32)
Infinitul e singurul antidot pentru infinitul din noi. Spaima se transforma in liniste. Iar linistea ne da taria de a lupta si a birui. Singuratatea e un gol care se cere umplut: odata ce descoperim fragilitatea existentei noastre, lipsa scopului (nu avem altul in afara aceluia de a sluji Creatorului nostru si a-l iubi pe fratele nostru), vremelnicia constitutiei … nu putem ramane indiferenti.
Daca adevarata frica are la origine spaima de singuratate a celor care nu L-au cunoscut inca pe Dumnezeu, teama lor de a se apropia de zonele adanci ale fiintei proprii, atunci egoismul nu e altceva decat o variatiune pe aceeasi tema: egoismul e o singuratate intoarsa pe dos. Pentru ca existenta “in modul egoist” nu face altceva decat sa incerce (zadarnic) sa umple haul interior, umfland un balon al sinelui prea fragil pentru o sarcina atat de mareata… Eliminand pe celalalt din randul preocuparilor mele raman doar eu pentru mine: urechile si ochii nu mai accepta nici verbul celuilalt si nici frumosul altuia. Egoismul duce inevitabil la suficienta …
Singuratatea si egoismul – sunt doua momente in care frica se arata, in care ea ne cere socoteala in mod direct, parca ar vrea sa o confruntam. Din nestiinta sau din stiinta, din fapte sau vorbe sau ganduri, singuratatea ca abandon al luptei si egoismul ca tentatie a trairii pentru placere au ca punct comun frica. Ambele sunt suferinte autoprovocate si ne permitem un sfat pentru cei care s-ar confrunta cu subiectele in discutie. Celor singuri – faceti loc lui Dumnezeu in inimile voastre! Celor egoisti: faceti loc aproapelui in sufletul vostru!
Pentru a incerca un raspuns intrebarii din titlu: acum, ca Haloween-ul a trecut – daca tot am ramas cu temeri, sa ne facem … temerari, iubind pe Dumnezeu si pe aproapele mai mult ca pana acum?!
PS – un raspuns excelent dat aceleiasi intrebari – care ne-a framantat separat, si fara sa ne vorbim. Actorul Adrian Vancica, despre subiect. Merita toate like-urile din lume! https://www.facebook.com/Actor.Official.Page
Leave a Reply