Latinii aveau darul de a concentra în cuvinte puține multă înțelepciune.

Azi ne oprim asupra expresiei: ”Insolentia potentium” și încercăm să o descifrăm, învățând încă ceva despre noi înșine, urmașii lor de astăzi.

Să luăm termenii, pe rând. Avem mai întâi insolentia – adică aroganța, acea superioritate deranjantă pentru că se afișează călcând în picioare pe cel (sau cei) din (sau de) față … e o raportare greșită la celălalt, atunci când alegi să te pui pe tine însuți in-sole – adică încercând să ”arestezi”, din ignoranță sau iluzie, raza soarelui (despre care știm că strălucește asupra tuturor cu aceeași binefăcătoare și simultană prezență) … Insolentia ar mai însemna și o risipă de prea mult ”eu”, un deranj al ordinii oricum precare din jurul sinelui, până reușim să ne facem nesuferiți, până ajungem să fim respinși de ceilalți.  În acest sens, insolența se cere tratată cu ceva abținere – respectiv, continență (sau înfrânare) …

Apoi, avem al doilea termen: potentium – al celor puternici – care emană o combinație de sănătate, cu afișarea vizibilă a resurselor și bineînțeles, cu autoritate. Ei sunt aleși sau își câștigă locul (deseori prin luptă – o testare și exercitare a puterii), și au parte de admirația noastră, uneori până într-atât încât îi invidiem (fără să ne pese prea mult de sacrificiile pe care le-au făcut pentru a ajunge acolo, sus).

Și acum, o primă concluzie posibilă: dacă tot sunteți ”sus”, voi – cei puternici -, învățați arta de a nu privi cu desconsiderare și aroganță către ceilalți, lăsați mai bine loc admirației să crească de jos în sus … altfel, riscați să păreți caraghioși și străini, în egoismul vostru. Iar din alt unghi, al temporalității, să nu uităm că suntem cu toții uniți prin (aproximativ aceeași) alcătuire, iar cei mai puternici vor constata că există în genele noastre o programare care stinge  lumina fiecăruia dintre noi, așa, pe la 130 de ani și un pic …  Hmmm?


Dovleac de HalloweenDovlecii care se stramba la cei mici sunt creatia parintilor – o surpriza pe care cei mari o fac celor mici – un “cucu-bau” mai elaborat, care functioneaza cel mult asa: eu te speriu un pic, draga copile – si tu razi, pentru ca stii ca in spatele dovleacului sau a mastii de vrajitoare e vocea (chiar daca prefacuta) a Tatalui sau a Mamei, acea voce care nu-ti poate face rau cu adevarat …

De fapt, intre sperietura, frica si spaima sunt atatea nuante, incat unii au gasit de cuviinta ca afacerea merita categorisita: thriller, horror, monster, ghosts, zombie … ca sa nu mai vorbim de Dracula si de Vampiri.

Cum stau insa lucrurile cu adevarata frica, cea care ne pandeste pe fiecare – dincoace de ecran?

Cred ca adevarata frica este de singuratate in fata mortii, si se manifesta atunci cand ne imaginam tacerea eterna si profunda. Ideea ca ni se va-ncheia rolul si ca gata, la un moment dat vom iesi din scena – ne face sa exploram adancul de nepatruns al infinitului din noi. Singurul mod de a umple acest infinit, odata ce l-am descoperit, este cu nimic mai putin decat Infinitul insusi, cu Dumnezeu.

Adevarul despre infinitul singuratatii care este umplut de Infinitul insusi este transmis de Mantuitorul Isus Hristos, care spune: “Iată vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine.” – Ev dupa Sf. Ioan (cap. 16, v. 32)

Infinitul e singurul antidot pentru infinitul din noi. Spaima se transforma in liniste. Iar linistea ne da taria de a lupta si a birui. Singuratatea e un gol care se cere umplut: odata ce descoperim fragilitatea existentei noastre, lipsa scopului (nu avem altul in afara aceluia de a sluji Creatorului nostru si a-l iubi pe fratele nostru), vremelnicia constitutiei … nu putem ramane indiferenti.

Daca adevarata frica are la origine spaima de singuratate a celor care nu L-au cunoscut inca pe Dumnezeu, teama lor de a se apropia de zonele adanci ale fiintei proprii, atunci egoismul nu e altceva decat o variatiune pe aceeasi tema: egoismul e o singuratate intoarsa pe dos. Pentru ca existenta “in modul egoist” nu face altceva decat sa incerce (zadarnic) sa umple haul interior, umfland un balon al sinelui prea fragil pentru o sarcina atat de mareata… Eliminand pe celalalt din randul preocuparilor mele raman doar eu pentru mine: urechile si ochii nu mai accepta nici verbul celuilalt si nici frumosul altuia. Egoismul duce inevitabil la suficienta …

Singuratatea si egoismul – sunt doua momente in care frica se arata, in care ea ne cere socoteala in mod direct, parca ar vrea sa o confruntam. Din nestiinta sau din stiinta, din fapte sau vorbe sau ganduri, singuratatea ca abandon al luptei si egoismul ca tentatie a trairii pentru placere au ca punct comun frica. Ambele sunt suferinte autoprovocate si ne permitem un sfat pentru cei care s-ar confrunta cu subiectele in discutie. Celor singuri – faceti loc lui Dumnezeu in inimile voastre! Celor egoisti: faceti loc aproapelui in sufletul vostru!

Pentru a incerca un raspuns intrebarii din titlu: acum, ca Haloween-ul a trecut – daca tot am ramas cu temeri, sa ne facem … temerari, iubind pe Dumnezeu si pe aproapele mai mult ca pana acum?!

Spaime induse copil speriat

PS – un raspuns excelent dat aceleiasi intrebari – care ne-a framantat separat, si fara sa ne vorbim. Actorul Adrian Vancica, despre subiect. Merita toate like-urile din lume! https://www.facebook.com/Actor.Official.Page


Cum adica? Nu poate fi iubirea noastra la fel de mare pentru toti oamenii?

Cum de-i remarcam doar pe unii, carora le acordam atentia si dragostea noastra, intreaga noastra concentrare, timpul nostru, jertfa noastra – dupa puteri?

Ce resort ascuns ne impiedica sa-i iubim pe toti la fel? Sa fie poate o reflectie a egoismului nostru, a individualismului pe care il descoperim in fata oglinzii – atunci cand incercam sa facem fete-fete, pentru a ramane in final cu un singur chip … de obicei, acela pe care reusim sa il purtam mai relaxat!