Latinii aveau darul de a concentra în cuvinte puține multă înțelepciune.
Azi ne oprim asupra expresiei: ”Insolentia potentium” și încercăm să o descifrăm, învățând încă ceva despre noi înșine, urmașii lor de astăzi.
Să luăm termenii, pe rând. Avem mai întâi insolentia – adică aroganța, acea superioritate deranjantă pentru că se afișează călcând în picioare pe cel (sau cei) din (sau de) față … e o raportare greșită la celălalt, atunci când alegi să te pui pe tine însuți in-sole – adică încercând să ”arestezi”, din ignoranță sau iluzie, raza soarelui (despre care știm că strălucește asupra tuturor cu aceeași binefăcătoare și simultană prezență) … Insolentia ar mai însemna și o risipă de prea mult ”eu”, un deranj al ordinii oricum precare din jurul sinelui, până reușim să ne facem nesuferiți, până ajungem să fim respinși de ceilalți. În acest sens, insolența se cere tratată cu ceva abținere – respectiv, continență (sau înfrânare) …
Apoi, avem al doilea termen: potentium – al celor puternici – care emană o combinație de sănătate, cu afișarea vizibilă a resurselor și bineînțeles, cu autoritate. Ei sunt aleși sau își câștigă locul (deseori prin luptă – o testare și exercitare a puterii), și au parte de admirația noastră, uneori până într-atât încât îi invidiem (fără să ne pese prea mult de sacrificiile pe care le-au făcut pentru a ajunge acolo, sus).
Și acum, o primă concluzie posibilă: dacă tot sunteți ”sus”, voi – cei puternici -, învățați arta de a nu privi cu desconsiderare și aroganță către ceilalți, lăsați mai bine loc admirației să crească de jos în sus … altfel, riscați să păreți caraghioși și străini, în egoismul vostru. Iar din alt unghi, al temporalității, să nu uităm că suntem cu toții uniți prin (aproximativ aceeași) alcătuire, iar cei mai puternici vor constata că există în genele noastre o programare care stinge lumina fiecăruia dintre noi, așa, pe la 130 de ani și un pic … Hmmm?