Mult înainte de a fi desfiinţat de către comunişti prin eliminarea opţiunii alternative sau de a fi ridiculizat de Caragiale prin întrebarea celebră a personajului turmentat (“Eu cu cine votez?”), votul românilor a avut o însemnătate pe care puţini o mai cunoaştem: votul ca gest de muţumire adusă lui Dumnezeu pentru un dar primit.

Au existat perioade grele pentru locuitorii spaţiului românesc (unele mai lungi, altele mai scurte – în general, ne ducem cu gândul la perioadele de ocupaţie străină), dar poate nici una nu a fost atât de dramatică, de întunecată, ca mileniul de după retragerea aureliană (începând cu secolul IV şi până în secolul al XIV-lea). Abandonaţi de protecţia armatei imperiale, daco-romanii şi mai apoi românii, s-au învăţat să trăiască “liber” – fără perceptor (cei mari), şi fără şcoală (cei mici) – într-o lume a codrilor, a înălţimilor sau prin văi şi văgăuni, în afara taxelor şi a formelor de statalitate. O lume a amintirilor tot mai confuze, care şi-a găsit suficiente repere (morale) pentru a rezista într-o formă proprie, românească.

Din acele vremuri ne-au rămas dovezi puţine ale continuităţii noastre (de aceea, sunt cu atât mai preţioase şi trebuie amintite din când în când!), iar dacă am fi luaţi la întrebări, ne-ar fi suficient argumentul limbii pe care-o vorbim pentru a ne lămuri asupra originii noastre ca popor: suntem latini şi prin aceasta ochii sufletului nostru vor fi îndreptatţi mereu înspre Vest.

Fiindcă suntem zilele acestea “între două voturi”, considerăm că merită să-l aducem în discuţie pe un anume … Zenovie. Este vorba despre acela care şi-a dat votul său de mulţumire Domnului Isus Hristos, cândva prin secolul al IV-lea, în zona Biertanului transilvănean.

Într-o lume anarhică, arhaică şi autarhică, fără stat care să-l protejeze sau să-i ceară taxe, cu migratori (goţi de neam germanic) pe care se străduia cu greu să-i înţeleagă şi cărora vroia probabil să se facă înţeles … Zenovie apare imaginaţiei noastre ca unul ce credea în Dumnezeu şi se închina lui Isus Hristos, înţelegând rostul lucrurilor şi al minunilor într-o limbă latină, continuator al coloniştilor din Dacia Traiană.

Monograma lui Hristos şi textul de mulţumire pentru minunea căreia a fost martor, l-au făcut atunci, în vremurile de restrişte, să-şi dea (să-şi depună) votul său: EGO, ZENOVIUS VOTUM POSUI. Suntem tentaţi să traducem direct – “Eu, Zenovie am (de)pus acest dar” sau, dacă verbul în forma sa “posui” vine de la “possum, posse, potui” – atunci traducerea corectă ar fi “Eu, Zenovie, am fost capabil de acest dar”.

Ceea ce trebuie reţinut este darul (sau datul?) votului ca semn al recunoştinţei – sens pe care l-am uitat, din păcate.

Mai trebuie doar spus că obiectul inscripţionat – care e de mare importanţă pentru a demonstra continuitatea noastră daco-romană -, a fost găsit într-o pădure lângă Biertan, în 1775 – şi a stat nebăgat în seamă în colecţia Muzeului Brukenthal din Sibiu, până în anul 1940 – când un istoric sas, Kurt Horedt, l-a pus în adevărata lui valoare, într-un articol. De-atunci (elevii de clasa a VIII-a şi profesorii lor o ştiu cel mai bine), manualele românilor îl pomenesc la lecţia despre daco-romani şi continuitate, fără să pomenească pe sas, căci cine ar reţine amănunte de-acestea?

Concluzia? Ca de obicei, ne ferim să o tragem noi … dar poate ar fi cazul să analizăm în linişte, ca nişte daco-romani asupriţi de timpuriu de goţii de neam germanic, ce anume datorăm saşilor noştri din Transilvania. Cu siguranţă vom găsi resurse morale să le mulţumim, recunoscându-le seriozitatea, meritele şi munca.  

Donariul de la Biertan: în vremuri de restrişte, mulţumirea se aducea lui Dumnezeu sub formă de ... vot!

Donariul de la Biertan: în vremuri de restrişte, mulţumirea se aducea lui Dumnezeu sub formă de … vot!