Mult înainte de a fi desfiinţat de către comunişti prin eliminarea opţiunii alternative sau de a fi ridiculizat de Caragiale prin întrebarea celebră a personajului turmentat (“Eu cu cine votez?”), votul românilor a avut o însemnătate pe care puţini o mai cunoaştem: votul ca gest de muţumire adusă lui Dumnezeu pentru un dar primit.

Au existat perioade grele pentru locuitorii spaţiului românesc (unele mai lungi, altele mai scurte – în general, ne ducem cu gândul la perioadele de ocupaţie străină), dar poate nici una nu a fost atât de dramatică, de întunecată, ca mileniul de după retragerea aureliană (începând cu secolul IV şi până în secolul al XIV-lea). Abandonaţi de protecţia armatei imperiale, daco-romanii şi mai apoi românii, s-au învăţat să trăiască “liber” – fără perceptor (cei mari), şi fără şcoală (cei mici) – într-o lume a codrilor, a înălţimilor sau prin văi şi văgăuni, în afara taxelor şi a formelor de statalitate. O lume a amintirilor tot mai confuze, care şi-a găsit suficiente repere (morale) pentru a rezista într-o formă proprie, românească.

Din acele vremuri ne-au rămas dovezi puţine ale continuităţii noastre (de aceea, sunt cu atât mai preţioase şi trebuie amintite din când în când!), iar dacă am fi luaţi la întrebări, ne-ar fi suficient argumentul limbii pe care-o vorbim pentru a ne lămuri asupra originii noastre ca popor: suntem latini şi prin aceasta ochii sufletului nostru vor fi îndreptatţi mereu înspre Vest.

Fiindcă suntem zilele acestea “între două voturi”, considerăm că merită să-l aducem în discuţie pe un anume … Zenovie. Este vorba despre acela care şi-a dat votul său de mulţumire Domnului Isus Hristos, cândva prin secolul al IV-lea, în zona Biertanului transilvănean.

Într-o lume anarhică, arhaică şi autarhică, fără stat care să-l protejeze sau să-i ceară taxe, cu migratori (goţi de neam germanic) pe care se străduia cu greu să-i înţeleagă şi cărora vroia probabil să se facă înţeles … Zenovie apare imaginaţiei noastre ca unul ce credea în Dumnezeu şi se închina lui Isus Hristos, înţelegând rostul lucrurilor şi al minunilor într-o limbă latină, continuator al coloniştilor din Dacia Traiană.

Monograma lui Hristos şi textul de mulţumire pentru minunea căreia a fost martor, l-au făcut atunci, în vremurile de restrişte, să-şi dea (să-şi depună) votul său: EGO, ZENOVIUS VOTUM POSUI. Suntem tentaţi să traducem direct – “Eu, Zenovie am (de)pus acest dar” sau, dacă verbul în forma sa “posui” vine de la “possum, posse, potui” – atunci traducerea corectă ar fi “Eu, Zenovie, am fost capabil de acest dar”.

Ceea ce trebuie reţinut este darul (sau datul?) votului ca semn al recunoştinţei – sens pe care l-am uitat, din păcate.

Mai trebuie doar spus că obiectul inscripţionat – care e de mare importanţă pentru a demonstra continuitatea noastră daco-romană -, a fost găsit într-o pădure lângă Biertan, în 1775 – şi a stat nebăgat în seamă în colecţia Muzeului Brukenthal din Sibiu, până în anul 1940 – când un istoric sas, Kurt Horedt, l-a pus în adevărata lui valoare, într-un articol. De-atunci (elevii de clasa a VIII-a şi profesorii lor o ştiu cel mai bine), manualele românilor îl pomenesc la lecţia despre daco-romani şi continuitate, fără să pomenească pe sas, căci cine ar reţine amănunte de-acestea?

Concluzia? Ca de obicei, ne ferim să o tragem noi … dar poate ar fi cazul să analizăm în linişte, ca nişte daco-romani asupriţi de timpuriu de goţii de neam germanic, ce anume datorăm saşilor noştri din Transilvania. Cu siguranţă vom găsi resurse morale să le mulţumim, recunoscându-le seriozitatea, meritele şi munca.  

Donariul de la Biertan: în vremuri de restrişte, mulţumirea se aducea lui Dumnezeu sub formă de ... vot!

Donariul de la Biertan: în vremuri de restrişte, mulţumirea se aducea lui Dumnezeu sub formă de … vot!


“Nimic nu e mai periculos pentru constiinta unui popor, decat privelistea coruptiei, a nulitatii recompensate, decat ridicarea in sus a demeritului.” (Mihai Eminescu, Opera Politica II, 461″)

Pe de alta parte, sa constati ca votul celui care contribuie la bugetul statului cu bani grei din impozit este egal in greutate si in absoluta paritate cu al omului sarac, – acela care primeste (sau nu) ajutor de la cei pe care-i voteaza, care depinde de promisiunile politicienilor si nu are o alta alternativa decat a crede in ele – ne duce cu gandul ca poporul e condamnat sa primeasca acei conducatori pe masura stadiului evolutiv in care se gaseste la un moment dat.

In functie de banii pe care ii platesti la buget, sa ai dreptul la o reprezentare mai mare sau mai mica … aceasta s-ar cere pus in discutie, spun unii! Aceasta ne-ar rezolva problemele! Hai la votul censitar!

Insa nu cred ca din cauza sistemului de vot se amara Eminescu, deoarece pe vremea lui, votul era (desigur), censitar!

Se supara in principal de felul in care se repartizau functiile in stat, de regimul clientelar, de nulitatile care ajungeau sa comande despotic din scaunul puterii – pentru ca se adaptau cu supunere politicii de partid pentru a primi sansa de a fi “caracuda” (vorba lui Caragiale)!

Prea multe pare ca nu s-au schimbat, din moment ce nu gasim oameni mai pregatiti pentru vremurile grele care ne stau in fata! Si nu cred ca votul censitar ne-ar salva de recompensarea nulitatilor, adica de ridicarea pe functii a lipitorilor de afise electorale … dar macar ar starni o dezbatere reala despre cine pe cine reprezinta in tara asta!

Votul meu, in ce urna te-am pierdut?!


Dacă votul este unealta prin care se exercită puterea majorităţii, se cuvine să-l analizăm în această seară de sâmbătă care încheie luna octombrie a unui interesant an 2010… Care sunt presiunile pe care votul le-a suportat, începând de la primele alegeri libere, după Decembrie 1989 – şi până azi? Încotro se îndreaptă lucrurile de acum înainte şi dacă le putem sau nu influenţa? … iată întrebările acestei seri.

Degradarea actului votării şi presiunea tot mai mare asupra votanţilor s-a întâmplat treptat.  Putem încerca să urmărim şi putem comenta împreună, fazele decăderii democratice a României (atenţie, nu că am fi căzut de pe mari culmi, ci în sensul pervertirii tot mai rafinate a libertăţii de exprimare, până la completa tăcere de săptămâna trecută!):

1. Neinformarea votanţilor. De ce să le spui adevăruri care să-i educe, să le clarifice conştiinţa? Lasă-i să caute singuri – majoritatea sunt prea leneşi să o facă …

2. Dezinformarea (cu varianta: promisiunile false). Dacă tot nu le spunem adevărul, hai măcar să-i minţim cu minciunile noastre, în interesul nostru, să le promitem orice ne trece prin cap, că oricum nu ne trage nimeni la răspundere…

3. Mituirea alegătorului. La ultimele alegeri cică au prins foarte bine găleţile portocalii. Şi gecile, şi tricourile, şi mititeii “gratis”: un cântec, o voie bună, poate ş-un bănuţ cash…

4. Falsul în alegeri: votul multiplu (turismul electoral), votul anulat, votul fabricat: din faza asta, lucrurile încep să fie grave. Deşi s-au raportat nereguli – nu există niciun caz dovedit. (Sau nu cunosc eu să se fi rezolvat vreunul).

5. Falsul în Parlament: inventarea independenţilor ca… a doua soluţie imorală. E incredibil dar adevărat: anumiţi băieţi, deşi au fost aleşi pentru că au pozat în culorile unui anumit partid – au preferat să-l trădeze ulterior. Iar acestor trădători nu li s-a întâmplat nimic !

6. Neexprimarea votului. Neavând încredere în proprii parlamentari, puterea a decis să tacă. Să tacă de frică. Tac şi conduc în continuare… pentru a împărţi în continuare ce mai e de împărţit.

Agresivitatea faţă de opinia celuilalt a devenit o modă, apărarea prin atac(uri) la adresa democraţiei – ceva firesc…

Ce şanse daţi democraţiei în Românica?


Probabil că anii de luptă strânşi sub steagul partidului de către deja celebrii Aura Vasile şi Mircea Toader au determinat la rândul lor o doză binemeritată de respect şi o încredere fără margini din partea colegilor…. Atât de mare (doza) încât i-au aşezat în primul rând – la vedere, să-i poată lesne observa toată suflarea cu putere de vot din Parlament, şi să se inspire… din sensul degetului lor!

Când doamna Aura arată în sus, domnul Mircea arată în jos. Sau invers, nu contează ce anume se votează ci ne interesează cum votăm: gregar (mi-a venit să spun „turmatic” dar m-am abţinut, după cum vedeţi)…

În felul acesta simplu, meseria de parlamentar – care ar implica discuţii şi gândire iscoditoare în jurul lui… „cum să facem să fie mai bine, să iasă mai bune legile pe care le dăm”, a ajuns un act de mimetism, de odihnă totală a creierului, care nu mai trebuie să cearnă sau să discearnă, ci să execute!

Cel puţin aşa se vede de la strapontină…

În acest context, privim cu mult interes la simpaticii INDEPENDENŢI care, miercuri, vor avea şansa manifestării plenare a voinţei lor neplecate decât în faţa principiilor eterne ale dreptăţii şi adevărului :-)!

PS

Apropo, nu se mai spune ” la mâna lui cutare”, ci … “la degetul lui cutare”! Ce spui, Cristi … ne laşi cu ochii-n soare sau vom asista la “a doua trădare a independenţilor”? Politică, taică – nu vorbe 🙂 … pe miercuri!


M-am prins şi eu, în sfârşit!

MEDIA ne ia candid la mişto – mi-a devenit clar ca lumina zilei abia acum, după o noapte de reflecţie, ajutat de o replică a unui reporter “de teren” de pe lângă B.E.C., acolo unde toţi ochii sunt aţintiţi în zilele acestea.

Ştirea făcea referire la dificultatea operaţiunii de renumărare a voturilor nule. Cei 17 magnifici numărători de greşeli trebuie să “dea gata” până luni – nu mai târziu de ora 15,00 (!) – cele 138.464 (unasutatreizecişioptmiipatrusuteşasezecişipatru) de voturi nule. Pentru asta, e clar deja – NU LE VA AJUNGE TIMPUL! Deci – măsurile au fost imediate, reporterul relatand ceva de genul:

AM VĂZUT PLATOURI CU MÂNCARE ŞI AVEM INFORMAŢII CĂ S-AU ADUS ŞI PATURI PLIANTE ÎN INCINTA B.E.C.! PROBABIL CĂ CEI 17 SE VOR ODIHNI PE RAND, …”

Apoi, din nou calcule şi estimări dacă le va ajunge sau nu timpul acestor bravi salvatori ai democraţiei – căutători de petite în munţi de gunoaie…

Inutile nule voturi, ne-aduceţi aminte de gâştele care au salvat cândva Roma!

gasculite