Mult înainte de a fi desfiinţat de către comunişti prin eliminarea opţiunii alternative sau de a fi ridiculizat de Caragiale prin întrebarea celebră a personajului turmentat (“Eu cu cine votez?”), votul românilor a avut o însemnătate pe care puţini o mai cunoaştem: votul ca gest de muţumire adusă lui Dumnezeu pentru un dar primit.

Au existat perioade grele pentru locuitorii spaţiului românesc (unele mai lungi, altele mai scurte – în general, ne ducem cu gândul la perioadele de ocupaţie străină), dar poate nici una nu a fost atât de dramatică, de întunecată, ca mileniul de după retragerea aureliană (începând cu secolul IV şi până în secolul al XIV-lea). Abandonaţi de protecţia armatei imperiale, daco-romanii şi mai apoi românii, s-au învăţat să trăiască “liber” – fără perceptor (cei mari), şi fără şcoală (cei mici) – într-o lume a codrilor, a înălţimilor sau prin văi şi văgăuni, în afara taxelor şi a formelor de statalitate. O lume a amintirilor tot mai confuze, care şi-a găsit suficiente repere (morale) pentru a rezista într-o formă proprie, românească.

Din acele vremuri ne-au rămas dovezi puţine ale continuităţii noastre (de aceea, sunt cu atât mai preţioase şi trebuie amintite din când în când!), iar dacă am fi luaţi la întrebări, ne-ar fi suficient argumentul limbii pe care-o vorbim pentru a ne lămuri asupra originii noastre ca popor: suntem latini şi prin aceasta ochii sufletului nostru vor fi îndreptatţi mereu înspre Vest.

Fiindcă suntem zilele acestea “între două voturi”, considerăm că merită să-l aducem în discuţie pe un anume … Zenovie. Este vorba despre acela care şi-a dat votul său de mulţumire Domnului Isus Hristos, cândva prin secolul al IV-lea, în zona Biertanului transilvănean.

Într-o lume anarhică, arhaică şi autarhică, fără stat care să-l protejeze sau să-i ceară taxe, cu migratori (goţi de neam germanic) pe care se străduia cu greu să-i înţeleagă şi cărora vroia probabil să se facă înţeles … Zenovie apare imaginaţiei noastre ca unul ce credea în Dumnezeu şi se închina lui Isus Hristos, înţelegând rostul lucrurilor şi al minunilor într-o limbă latină, continuator al coloniştilor din Dacia Traiană.

Monograma lui Hristos şi textul de mulţumire pentru minunea căreia a fost martor, l-au făcut atunci, în vremurile de restrişte, să-şi dea (să-şi depună) votul său: EGO, ZENOVIUS VOTUM POSUI. Suntem tentaţi să traducem direct – “Eu, Zenovie am (de)pus acest dar” sau, dacă verbul în forma sa “posui” vine de la “possum, posse, potui” – atunci traducerea corectă ar fi “Eu, Zenovie, am fost capabil de acest dar”.

Ceea ce trebuie reţinut este darul (sau datul?) votului ca semn al recunoştinţei – sens pe care l-am uitat, din păcate.

Mai trebuie doar spus că obiectul inscripţionat – care e de mare importanţă pentru a demonstra continuitatea noastră daco-romană -, a fost găsit într-o pădure lângă Biertan, în 1775 – şi a stat nebăgat în seamă în colecţia Muzeului Brukenthal din Sibiu, până în anul 1940 – când un istoric sas, Kurt Horedt, l-a pus în adevărata lui valoare, într-un articol. De-atunci (elevii de clasa a VIII-a şi profesorii lor o ştiu cel mai bine), manualele românilor îl pomenesc la lecţia despre daco-romani şi continuitate, fără să pomenească pe sas, căci cine ar reţine amănunte de-acestea?

Concluzia? Ca de obicei, ne ferim să o tragem noi … dar poate ar fi cazul să analizăm în linişte, ca nişte daco-romani asupriţi de timpuriu de goţii de neam germanic, ce anume datorăm saşilor noştri din Transilvania. Cu siguranţă vom găsi resurse morale să le mulţumim, recunoscându-le seriozitatea, meritele şi munca.  

Donariul de la Biertan: în vremuri de restrişte, mulţumirea se aducea lui Dumnezeu sub formă de ... vot!

Donariul de la Biertan: în vremuri de restrişte, mulţumirea se aducea lui Dumnezeu sub formă de … vot!


Pentru ca maine sunt alegerile, iar campania electorala a ajuns in sfarsit la final, va propun un film, in masura in care aveti conexiune buna, mood curios si timp la dispozitie. Alegeri vesele, tuturor!

Cred ca in curand va veni vremea sa ne intoarcem la Corifeii Scolii Ardelene, sa ne intrebam asupra activitatii lor absolut prodigioase: cum au reusit sa construiasca – prin studiul, traducerea, interpretarea si raspandirea  documentelor pe care le-au gasit la Vatican – o identitate nationala si un program in jurul caruia sa uneasca pe romanii din Transilvania … ideile lor fiind apoi preluate si dincoace de munti, pentru ca erau adevarate! Iar adevarul se simte, de la o posta – chiar daca uneori minciuna se parfumeaza pe sine cu “odicolon”, doar-doar va fi inghitita de cei fara minte sau cultura.

Avem nevoie de identitate nationala si de un program al interesului romanesc – in care Scoala trebuie pusa pe primul plan. Dupa aceea, lucrand, putem astepta cu rabdare – rezultatele. Peste inca 20 de ani :-)!

 


Draga Buletinule!

Ne cunoastem de cand, la tortul de la 13 ani, nerabdator sa te am al meu, am suflat in lumanari pentru a ne intalni mai repede. Nu s-a putut, si am inteles ca anumite lucruri nu se pot implini decat “la timpul lor”.

Imi aduc aminte de toate amanuntele legate de intalnirea noastra: de cerere, de programarea la Serviciul de Evidenta a Populatiei (Circa 12 de Militie), de vizita pentru referinte la centrul foto unde o doamna care tinea la imaginea mea, m-a trimis inapoi sa ma imbrac frumos, sa ma aranjez la cravata, ca pana la 24 de ani mai e mult si sa nu-mi displaca sa ma uit mai apoi la propria-mi poza… Si fiindca doamna era si o buna vanzatoare (desi lucra la stat!), m-a convins sa o aduc si pe sora-mea, sa avem o amintire frumoasa de la implinirea importantei “varste a buletinului”.

Nu am priceput exact cum vine treaba cu majoratul, si de ce mai aveam de asteptat inca patru ani pentru … “a face ce vreau”, “pe propria-mi raspundere”! Insa, cu blandete si intelepciune, prieteni mai varstnici mi-au explicat ca tu esti doar o etapa in parcursul vietii, etapa obligatorie pentru cei care vor sa devina stapani pe picioarele lor! Fara buletin – nu poti ajunge major, am tras eu concluzia si ti-am gasit loc in portofel …

Ca am fost printre primii – in 1980 – care au beneficiat de Codul Numeric Personal, iti mai aduci aminte? Dar cand a trebuit, pentru admiterea la facultate, sa te stampilez cu grupa sanguina 0.1? Eheei, cate amintiri ne leaga!

Am umple astora internetul cu toate cate am facut impreuna, asa ca ma grabesc sa “ard etapele” pentru a ajunge la ziua despartirii noastre de azi … (Nu pot insa sa nu amintesc, macar in treacat, de aplicarea, pe locul liber intitulat sugestiv “Foto 2”, a pozei de la 24 de ani. Ce maturizare, ce dialog in timp intre mine si eu, intre acela si acesta, intre trecut si prezentul care se trece in timp ce vorbim …)

Cum au trecut anii … desi te-am schimbat, predandu-te cu inima stransa … stii, mi-a trecut prin cap sa te declar pierdut pentru a te pastra, la implinirea varstei de 34 de ani … apoi te-am mai schimbat o data in 2003, cand cu mutarea in alt cartier … iata-ne acum, in fata unei dileme fundamentale, adevarata gura de mormant in care sunt hotarat sa te depun!

La ce bun, te intreb, toate abtibildurile cu stampile pe care le-am colectionat sarguincios pe spatele tau?! Nu ramai tu mai bine doar cu o singura fata, neincarcat pe verso de semnele constiintei civice de alegator?

Aici, in fata mormantului pe care boicotarzii ti l-au sapat prin neprezentarea lor programatica la votul de impacare al referendumului, sunt decis sa imi iau ramas bun de la tine, draga Buletinule!

Sa te odihnesti de-acuma in pacea dinainte de ’89, in care mersul la vot nu insemna o alegere intre optiuni diferite, ci un simplu gest de “stampilare pentru reprezentare”, un simplu acord care nu influenta cu nimic decizia alegerii, un OK de forma, dat fluierand pe niste nume lipsite de continut, care trebuiau incarcate cu o calitate superioara, de Reprezentant al Poporului in Marea Adunare Nationala.

Te las sa te odihnesti, dupa cate batalii ai tot pierdut, si sunt convins ca alaturi de mine, gestul de ingropare al fetei active politic, il vor face multi alti alegatori romani. Vom vedea in viitorul apropiat, cand cei care s-au rugat de boicot vor avea probabil parte de el!

Pana la introducerea votului obligatoriu, ne luam deci ramas bun drag prieten … si te ingrop iata, aici, in casuta cu amintiri la vedere a jurnalului meu online … S.P.T.L. ! 🙂

Buletin de votant ajuns la capatul rabdarii …


Sa insisti pentru o majoritate care sa valideze un referendum – iar apoi sa construiesti un discurs de genul “NU VENITI LA VOT CA SA NU VALIDATI LOVITURA DE STAT!” … nu mi-ar fi trecut prin cap sa fie cu putinta!!!

Ma recunosc invins – in fata combinatiei mortale de imaginatie, curaj si mai ales, lipsa de retineri.

De-acum, totul a devenit permis in lupta pentru putere … si ma tem de-un singur lucru: suntem un popor care invata foarte repede, prin imitare.

Cei pe care Basescu ii zdrobeste astazi fluierand, vor aplica maine lectia invatata – iar drumul acesta nu ajunge la liniste.

Ne vom duce Duminica la stampilat buletinul de vot, insa momentul nu mai este unul despre Basescu ci a devenit unul in care vom afla adevarul despre constiinta civica a poporului roman.

E bine, la urma urmei – sa stim cum stam cu civismul -, iar pentru aceasta, suntem de acord ca nici cel mai reprezentativ esantion … nu ar fi fost suficient!


“Nimic nu e mai periculos pentru constiinta unui popor, decat privelistea coruptiei, a nulitatii recompensate, decat ridicarea in sus a demeritului.” (Mihai Eminescu, Opera Politica II, 461″)

Pe de alta parte, sa constati ca votul celui care contribuie la bugetul statului cu bani grei din impozit este egal in greutate si in absoluta paritate cu al omului sarac, – acela care primeste (sau nu) ajutor de la cei pe care-i voteaza, care depinde de promisiunile politicienilor si nu are o alta alternativa decat a crede in ele – ne duce cu gandul ca poporul e condamnat sa primeasca acei conducatori pe masura stadiului evolutiv in care se gaseste la un moment dat.

In functie de banii pe care ii platesti la buget, sa ai dreptul la o reprezentare mai mare sau mai mica … aceasta s-ar cere pus in discutie, spun unii! Aceasta ne-ar rezolva problemele! Hai la votul censitar!

Insa nu cred ca din cauza sistemului de vot se amara Eminescu, deoarece pe vremea lui, votul era (desigur), censitar!

Se supara in principal de felul in care se repartizau functiile in stat, de regimul clientelar, de nulitatile care ajungeau sa comande despotic din scaunul puterii – pentru ca se adaptau cu supunere politicii de partid pentru a primi sansa de a fi “caracuda” (vorba lui Caragiale)!

Prea multe pare ca nu s-au schimbat, din moment ce nu gasim oameni mai pregatiti pentru vremurile grele care ne stau in fata! Si nu cred ca votul censitar ne-ar salva de recompensarea nulitatilor, adica de ridicarea pe functii a lipitorilor de afise electorale … dar macar ar starni o dezbatere reala despre cine pe cine reprezinta in tara asta!

Votul meu, in ce urna te-am pierdut?!