Mult înainte de a fi desfiinţat de către comunişti prin eliminarea opţiunii alternative sau de a fi ridiculizat de Caragiale prin întrebarea celebră a personajului turmentat (“Eu cu cine votez?”), votul românilor a avut o însemnătate pe care puţini o mai cunoaştem: votul ca gest de muţumire adusă lui Dumnezeu pentru un dar primit.

Au existat perioade grele pentru locuitorii spaţiului românesc (unele mai lungi, altele mai scurte – în general, ne ducem cu gândul la perioadele de ocupaţie străină), dar poate nici una nu a fost atât de dramatică, de întunecată, ca mileniul de după retragerea aureliană (începând cu secolul IV şi până în secolul al XIV-lea). Abandonaţi de protecţia armatei imperiale, daco-romanii şi mai apoi românii, s-au învăţat să trăiască “liber” – fără perceptor (cei mari), şi fără şcoală (cei mici) – într-o lume a codrilor, a înălţimilor sau prin văi şi văgăuni, în afara taxelor şi a formelor de statalitate. O lume a amintirilor tot mai confuze, care şi-a găsit suficiente repere (morale) pentru a rezista într-o formă proprie, românească.

Din acele vremuri ne-au rămas dovezi puţine ale continuităţii noastre (de aceea, sunt cu atât mai preţioase şi trebuie amintite din când în când!), iar dacă am fi luaţi la întrebări, ne-ar fi suficient argumentul limbii pe care-o vorbim pentru a ne lămuri asupra originii noastre ca popor: suntem latini şi prin aceasta ochii sufletului nostru vor fi îndreptatţi mereu înspre Vest.

Fiindcă suntem zilele acestea “între două voturi”, considerăm că merită să-l aducem în discuţie pe un anume … Zenovie. Este vorba despre acela care şi-a dat votul său de mulţumire Domnului Isus Hristos, cândva prin secolul al IV-lea, în zona Biertanului transilvănean.

Într-o lume anarhică, arhaică şi autarhică, fără stat care să-l protejeze sau să-i ceară taxe, cu migratori (goţi de neam germanic) pe care se străduia cu greu să-i înţeleagă şi cărora vroia probabil să se facă înţeles … Zenovie apare imaginaţiei noastre ca unul ce credea în Dumnezeu şi se închina lui Isus Hristos, înţelegând rostul lucrurilor şi al minunilor într-o limbă latină, continuator al coloniştilor din Dacia Traiană.

Monograma lui Hristos şi textul de mulţumire pentru minunea căreia a fost martor, l-au făcut atunci, în vremurile de restrişte, să-şi dea (să-şi depună) votul său: EGO, ZENOVIUS VOTUM POSUI. Suntem tentaţi să traducem direct – “Eu, Zenovie am (de)pus acest dar” sau, dacă verbul în forma sa “posui” vine de la “possum, posse, potui” – atunci traducerea corectă ar fi “Eu, Zenovie, am fost capabil de acest dar”.

Ceea ce trebuie reţinut este darul (sau datul?) votului ca semn al recunoştinţei – sens pe care l-am uitat, din păcate.

Mai trebuie doar spus că obiectul inscripţionat – care e de mare importanţă pentru a demonstra continuitatea noastră daco-romană -, a fost găsit într-o pădure lângă Biertan, în 1775 – şi a stat nebăgat în seamă în colecţia Muzeului Brukenthal din Sibiu, până în anul 1940 – când un istoric sas, Kurt Horedt, l-a pus în adevărata lui valoare, într-un articol. De-atunci (elevii de clasa a VIII-a şi profesorii lor o ştiu cel mai bine), manualele românilor îl pomenesc la lecţia despre daco-romani şi continuitate, fără să pomenească pe sas, căci cine ar reţine amănunte de-acestea?

Concluzia? Ca de obicei, ne ferim să o tragem noi … dar poate ar fi cazul să analizăm în linişte, ca nişte daco-romani asupriţi de timpuriu de goţii de neam germanic, ce anume datorăm saşilor noştri din Transilvania. Cu siguranţă vom găsi resurse morale să le mulţumim, recunoscându-le seriozitatea, meritele şi munca.  

Donariul de la Biertan: în vremuri de restrişte, mulţumirea se aducea lui Dumnezeu sub formă de ... vot!

Donariul de la Biertan: în vremuri de restrişte, mulţumirea se aducea lui Dumnezeu sub formă de … vot!


Sa ne lamurim un pic …

Articolul de ieri seara (https://calindiaconu.wordpress.com/2011/08/13/end-the-riots-with-a-smile/), cu tot cu cantecelul animat pe care l-am postat pe YouTube a fost gandit initial pe structura de secvente pe care v-o descriu mai jos. Din pacate, mijloacele tehnice (studioul de animatie, cunostintele de editare in programe 2 si 3D) lipsind aproape cu desavarsire, ne-am gandit sa inlocuim cu poezie (cuvantul e mai explicit) si muzica (iti creeaza o anumita stare). La un moment dat, Tudor (11) ma intreaba “daca nu e prea trist”? “Ba da!” – ii spun, dar asa trebuie sa fie – atunci cand liniile isi ies din firea lor linistit curgatoare intre doua puncte …

1. Filmuletul ar trebui sa inceapa cu o Linie – care, fiind singura, se plictiseste. Eventual, pentru a nu fi acuzata de lenevie, sa isi aduca aminte de felul in care s-a nascut: unind (cu greu) doua puncte.

2. Pentru a iesi din plictiseala, linia are dreptul de a se juca un pic, simuland mersul unui baston prin spatiu, isi poate crea o extensie curba de tip “maner”, se poate intinde pe jos, se poate curba si mai mult, pana devine un cerc perfect.

3. Cercul si Linia prieteni. Se tatoneaza, timizi si discreti, in armonia respectului reciproc pe care doi necunoscuti o manifesta la inceputul unei relatii atunci cand simt ca se vor iubi cu pasiune, ca vor ajunge sa fie una pentru ca se potrivesc substantial (atomic!) unul cu celalat.

4. Apoi, plictiseala loveste din nou. Ce stare de bine fals, plictiseala asta si cum poate lenevirea sa placa unora?! ( In paranteza: imi amintesc ca in revista subversiva BRAVO pe care o citeam pe sub banca in Liceul German al anilor ’80 – penultima pagina parca era dedicata unor tineri vest-germani care doreau sa corespondeze. Multi, foarte multi treceau la “hobby”-uri – cuvant neinterzis dar prea putin adaptat limbii romane – un socant “faulenzen”, care s-ar traduce cu “puturosala”).

De prea mult bine si din plictiseala, spuneam, Linia si Cercul se ciocnesc unul de celealalt, se impiedica, Linia bate Cercul in joaca, Cercul sare ca o minge peste Linie, strivind-o!

5. Din “razboiul” acesta starnit din senin intre Linie si Cerc, mai intai iese victorioasa Linia. Loveste Cercul cu furie, pana il transforma in … Patrat! Motiv de gluma: Cercul-Patrat iese schiopatand din scena, nu de alta, dar roata patratoasa si colturoasa se invarte saraca mai greu … Iesirea e punctul in care norii razbunarii se aduna. E punctul culminant.

6. Patratul se umfla din interior, redevenind Cerc, isi regaseste locul in scena dand tarcoale Liniei (acum abia ai nevoie de 3D, pentru ca treci prin spatele si prin fata ei) … si, cand asteptam cu totii marea razbunare pentru umilinta suferita anterior, Cercul gaseste de cuviinta sa se desfaca resemnat la picioarele Liniei!

7. Finalul: pot fi doua linii, paralele, care strabat de la un capat la altul ecranul – pana ce hotarasc sa se intersecteze. Stiti electrocardiograma, pe invers – de la moarte (tacere) spre viata (puls, zvacnire) – apoi tot mai multe linii – fire, care impletesc hotarat o funie trainica, ce se ridica mladios (verde) pe verticala – stalpul vietii! Firele se transforma in fibre (maro), fibra lemnoasa in modele de stalp vechi romanesc, pe care il regasim spre studiu daca vizitam Maramuresul sau Muzeul Satului din Herastrau :-)!

Ce faceau cu timpul lor (liber) stramosii nostri daco-romani?