Între tinerii în kaki și tinerii în bleu-marin: găsiți că ar fi vreo diferență? Amândouă culorile ascultă de ordinele superiorilor. Și totuși, unii sunt considerați vinovați … Ce să mai înțelegem?! 

fratii intre ei

În cartea sa ”Partea Diavolului”(1946, Gallimard și 2006 la Humanitas), gânditorul francez Denis de Rougemont ne explică mecanismul și contextul prin care Diavolul, atunci când lucrurile o iau razna și evidența haosului pune în pericol însăși divulgarea lui … face un hocus-pocus, o scamatorie, și pe scena istoriei apare un personaj malefic, care-i preia atribuțiile și devine pentru moment Răul personificat. În sensul acesta, Erdogan e o diversiune, nimic mai mult …

Noi știm că Răul nu a încetat să existe, în România – a doua zi după ce l-am omorât pe Ceaușescu. Să vedem cum va fi în Turcia, în contextul în care tinerii în albastru (poliția turcă) sunt ”cei buni” pentru că-l apără pe dictator iar tinerii în kaki (armata turcă) sunt ”cei răi”, pentru că … au ascultat de ordinele superiorilor?! De ordinele unor generali responsabili de armata turcă (a doua putere între membrele NATO!), ce e pusă să vegheze intern asupra tendințelor dictatoriale ale politicienilor și având constituțional mandat de intervenție în caz că ar uita cutare dictator să admită necesitatea schimbării … Modernitatea Turciei implică un stat secularizat și funcționarea democrației implică o alternanță la putere …

Rândurile de mai jos au fost scrise imediat după al doilea Război Mondial, au fost publicate în 1946 … dar prin ceea ce trăim astăzi, ele trebuiesc recitite din nou, cu multă atenție! Mijloacele media au evoluat, însă uimirea noastră zăpăcită a rămas aceeași!

Și hai să mai stabilim un lucru. Avem motive serioase să-i privim cu suspiciune pe dictatori, dar e posibil ca Răul să fie în altă parte: în îngăduința noastră, prin care-i luăm în serios, în lipsa fermității noastre de a le cere înlocuirea după o decadă de activitate, în simplul fapt de a sta de vorbă cu și despre ei … 

”… Oamenii discutau cu ajutorul bombelor, care nu dovedeau nimic în ce privește înseși faptele în cauză. Oamenii picoteau în biserici aproape la fel de goale de credincioși ca și de credință. Economiseau banii timp de o viață pentru ca să și-i piardă într-un ceas la o bursă înnebunită de agenți pretins misterioși. Ascultau la radio, seară de seară, zgomote fără suită, cacofoniile amețitoare și îndobitocitoare ale muzicilor din toate secolele, de-a valma, întrerupte de discursuri emfatice și gâfâite, ca reclame ale unor pilule sedative. Se striveau unii pe alții în orașe extenuante, haotice și urât mirositoare. Pretutindeni, creatorii erau plătiți mai prost decât cei care se foloseau de creațiile lor: orice scară a valorilor fusese răsturnată sistematic. Toată lumea era împotriva războiului și toată lumea accepta să facă războiul sub lozinca ”libertății”, în timp ce poliția și statul își extindeau pe zi ce trece puterile. Erau puse la cale, cu meticulozitate, în seninătatea laboratoarelor, masacre masive. Toți șefii de stat repetau aceleași fraze plate, senile, pe care toată lumea le știa a fi mincinoase. Politica devenise sclerozată. Economia incontrolabilă și delirantă, morala în plină derută, și poporul trăia din cinema așa cum odinioară trăise din religie. ”Dacă lucrurile continuă așa, își spuse Diavolul, oamenii au să-și dea seama că eu exist totuși mai departe. Ori, trebuie ca lucrurile să continue așa, dar eu nu țin să fiu recunoscut. Să lăsăm deci la o parte acest incognito care nu mai poate fi menținut și să-l înlocuim cu vreun alibi prudent … Să alegem pista falsă cea mai atrăgătoare, imaginea cea mai înșelătoare a răului pe care ei îl îndrăgesc de fapt în inima lor, și pe care trebuie să-i facem să creadă că îl detestă.”

…

Și astfel, cu începere din 1933, Diavolul ne-a făcut să credem că el era pur și simplu dl. Adolf Hitler, și nimeni altcineva. Aceasta a fost a doua lui scamatorie.

(Denis de Rougemont, ”Partea Diavolului”, Ed Humanitas, 2006, trad Mircea Ivanescu, p47-48)