Despre credință știm: este un dar de la Bunul Dumnezeu – o Lumină a Adevărului care strălucește în inimile noastre, un îndemn la fapte de milostenie, o chemare la rugăciune neîncetată, o trezvie a sufletului, o predispunere la împăcarea cu ceilalți, o condiție a speranței și iubirii aproapelui.

Dar încrederea?

De ce spunem că ea ”se pierde” sau ”se acordă”? De ce spunem ”și-a mâncat omenia” sau ”omenia e inima omului” sau ”omenia e mai scumpă ca avuția”? Cum se poate ”dărâma” încrederea – dacă cumva nu doar prin propriile fapte? Și nu doar încrederea altora în noi, ci mai ales a noastră, în noi înșine!

Ce mult poate însemna ”a te da pe mâna celuilalt”, la ce grad de încredere putem totuși ajunge, noi neîncrezătorii – ca în clasicul exemplu, când te dai pe tine ”pe mâna celuilalt”, unde celălalt era medic, iar tu nu aveai încotro …

Încrederea pare a fi darul pe care-l acordăm atât de rar, pentru că – vezi tu, dragă Doamne! -, am fost de prea multe ori lipsiți în recompensele noastre imaginare sau furați, înainte de a simți pe limbă satisfacția împlinirii unor vise ce nu erau în fapt decât himere …

Ce e încrederea și unde s-a pierdut?

O vom putea reclădi vreodată? Nu – dacă nu cumva există totuși iertare totală, iertare curată, sosită din vreme, înaintea uitării care pe toate le îngroapă.

Și ce jignire formidabilă, ce resorturi de orgoliu poate stârni lipsa de încredere în gesturile sau cuvintele sau acțiunile celuilalt, pe care ești gata să-l negi ontologic doar pentru că tu știi mai bine, sau simți diferit sau ai avut parte poate, de o experiență diferită … Dar cum putem progresa, fără să-l ascultăm pe celălalt?

În fine … a ajuns atât de simplu să dai un like pe Facebook, încât am decis să desființez contul personal – ba chiar, am fixat și o dată – pentru Duminică, 5 Februarie (mâine la ora 19,00 – ora României, adică peste fix 24 de ore).

Am încredere că cei care vor dori să intre în contact cu mine, o vor putea cu siguranță face (printre altele) aici …