Tulburarea conștiinței noastre se poate întâmpla la fiecare pas, dacă nu învățăm să ținem cont de două lucruri esențiale:

  1. Renunțarea la ipocrizie, în sensul acceptării realității că nici unul dintre noi nu este mai bun decât celălalt. Pe măsură ce ne comparăm meritele, și ajungem să ne credem mai buni, suntem deja în plină decădere morală – întrucât Adevărul nu poate fi arestat, nu poate fi deținut de unul în detrimentul altuia … nimeni nu trebuie să se pună pe sine mai sus decât frații săi;
  2. Preocuparea pentru stările sufletești față de cele trecătoare ale lumii ce ne înconjoară, în sensul în care timpul are de dat socoteală în fața eternității iar măsura liniștii noastre nu se află în nepăsarea pe care o afișăm în fața schimbărilor, ci în credința față de cele veșnice.   

Și totuși, ni se pare uneori că suntem chemați să trezim conștiințele amorțite ale fraților noștri. Cum o putem face, fără a-i jigni, fără a-i îndepărta și mai ales, fără a ne situa – Doamne-ferește! – de-asupra lor, într-o nemeritată poză pedagogică?

Căci zice Sfântul Apostol Pavel în Scrisoarea a doua catre Timotei, cap 4:2. ”… propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne-la-timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura… ”

E un sfat util, despre cum trebuie să se comporte un Păstor.

Sfântul Benedict preia acest îndemn in regula sa mănăstirească, considerând că este o datorie a starețului să se implice activ în viața comunității. La urma-urmei, a fi conducător al turmei de creștini e o mare responsabilitate, iar datoria de a-i ajuta pe frați se declină, în multiple feluri:

  1. Prin permanenta expunere și dezvăluire a Adevărului, prin scoaterea Lui la iveală, mustrând dacă e cazul, cu argument, pe cei care-L uită sau Îl nesocotesc;
  2. Prin implorare, adică acea rugăminte din suflet, care conține mai mult decât o sugestie generală, fiind o urgență ce trebuie rezolvată imediat;
  3. Prin imbold spus cu glas tare, făcând să răsune în deplină claritate îndemnul de a nu ne depărta de Adevăr: la nevoie, e permis un strigăt care-l buimăcește pe cel rătăcitor, îl poate întoarce cu fața spre cele sfinte …

Însă Sfântul Apostol Pavel mai adaugă un lucru pe care prea des îl uităm, noi oițele lumii de azi, care suntem conectați și înnecați în informație: ”… roagă-i fierbinte,  înaintea lui Dumnezeu să se ferească de certurile de cuvinte, care nu duc la alt folos decât la pieirea celor ce le ascultă!”.

Cu alte cuvinte, dojana si sfatul, mustrarea si rugămintea, chemarea la respect si la ordine – au un sens logic-ordonator, o prioritate care vine de sus în jos, în frumoasă ascultare. Altfel, strigătul – oricât de vocal și bine articulat (în media socială sau în Piața Victoriei) – are gust de răzmeriță amară …