Tulburarea conștiinței noastre se poate întâmpla la fiecare pas, dacă nu învățăm să ținem cont de două lucruri esențiale:

  1. Renunțarea la ipocrizie, în sensul acceptării realității că nici unul dintre noi nu este mai bun decât celălalt. Pe măsură ce ne comparăm meritele, și ajungem să ne credem mai buni, suntem deja în plină decădere morală – întrucât Adevărul nu poate fi arestat, nu poate fi deținut de unul în detrimentul altuia … nimeni nu trebuie să se pună pe sine mai sus decât frații săi;
  2. Preocuparea pentru stările sufletești față de cele trecătoare ale lumii ce ne înconjoară, în sensul în care timpul are de dat socoteală în fața eternității iar măsura liniștii noastre nu se află în nepăsarea pe care o afișăm în fața schimbărilor, ci în credința față de cele veșnice.   

Și totuși, ni se pare uneori că suntem chemați să trezim conștiințele amorțite ale fraților noștri. Cum o putem face, fără a-i jigni, fără a-i îndepărta și mai ales, fără a ne situa – Doamne-ferește! – de-asupra lor, într-o nemeritată poză pedagogică?

Căci zice Sfântul Apostol Pavel în Scrisoarea a doua catre Timotei, cap 4:2. ”… propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne-la-timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura… ”

E un sfat util, despre cum trebuie să se comporte un Păstor.

Sfântul Benedict preia acest îndemn in regula sa mănăstirească, considerând că este o datorie a starețului să se implice activ în viața comunității. La urma-urmei, a fi conducător al turmei de creștini e o mare responsabilitate, iar datoria de a-i ajuta pe frați se declină, în multiple feluri:

  1. Prin permanenta expunere și dezvăluire a Adevărului, prin scoaterea Lui la iveală, mustrând dacă e cazul, cu argument, pe cei care-L uită sau Îl nesocotesc;
  2. Prin implorare, adică acea rugăminte din suflet, care conține mai mult decât o sugestie generală, fiind o urgență ce trebuie rezolvată imediat;
  3. Prin imbold spus cu glas tare, făcând să răsune în deplină claritate îndemnul de a nu ne depărta de Adevăr: la nevoie, e permis un strigăt care-l buimăcește pe cel rătăcitor, îl poate întoarce cu fața spre cele sfinte …

Însă Sfântul Apostol Pavel mai adaugă un lucru pe care prea des îl uităm, noi oițele lumii de azi, care suntem conectați și înnecați în informație: ”… roagă-i fierbinte,  înaintea lui Dumnezeu să se ferească de certurile de cuvinte, care nu duc la alt folos decât la pieirea celor ce le ascultă!”.

Cu alte cuvinte, dojana si sfatul, mustrarea si rugămintea, chemarea la respect si la ordine – au un sens logic-ordonator, o prioritate care vine de sus în jos, în frumoasă ascultare. Altfel, strigătul – oricât de vocal și bine articulat (în media socială sau în Piața Victoriei) – are gust de răzmeriță amară …

 


Au fost momente cand am putut fi sinceri  cu noi insine…

Ipocritii sunt cei care una gandesc si alta spun (sau una fac si alta declara). De unde aceasta inclinare spre viata dubla? Cu ce masura putem defini raul pe care acest viciu il imprastie in lume? Se schimba  doar omul ipocrit dupa cum ii dicteaza interesul sau lumea in ansamblul ei devine mai rea prin lipsa de incredere generata de minciuna? Care e legatura dintre ipocrizie si criza – poate criza de identitate? Exista leac pentru ipocrizie? Se poate trai in afara sinelui adevarat? Cum sa ne purtam fata de ipocriti? Ce sa ne facem cu-atatia maestrii ai mondenitatii? …

Ma gandeam zilele trecute la securistii de ieri si la cei de azi: daca au ceva in comun sau le pot gasi firul rosu care sa-i lege, privindu-i din perspectivele istorice diferite ale dictaturii si democratiei. Cei de ieri, spuneau ca-si apara tara si in fond, trageau cu urechea la popor pentru stapanul care isi imagina ca ne poate controla gandurile. Cei de astazi spun ca sunt profesionisti, dar se ocupa prea mult cu gainarii politice. Si unii, si ceilalti nu au iesit din stadiul de sluga – iar asta, pentru ca au ales ca stapan banul – vorba lui Bob Dylan in albumul “Slow Train Coming”

Ipocrizia nu ar fi atat de rea, daca nu i-ar pune in contradictie pe oameni cu sinea lor. Pana intr-atata, incat acestia ajung sa uite cine sunt cu adevarat. Lumea deformata de ipocrizie este o lume lipsita de simtul realitatii, de bunul-simt. Ea devine o lume agresiva pentru cei care se incapataneaza sa traiasca in regimul monoton al adevarului, refuzand sa accepte duplicitatea identitara.

Intelegem fuga firilor sensibile, care se retrag din agresiva lume a mondenilor, care refuza discotecile si telenovelele, sau prima banca din biserica … le intelegem si nostalgia imaginarii unei lumi candva perfecte, cum ar fi Atlantida cea ascunsa in adancurile oceanului. Pentru ca acesti sensibili ramasi (sau ajunsi) la sinceritate si bun-simt stiu ca sub apa … nici râgâiala si nici pârtzurile nu pot trece neobservate! 

Iesirea din criza are ca etapa obligatorie mantuirea de fatarnicie. Trebuie sa ne intoarcem fata spre Atlandida, sa lepadam sensibilitatea care ne duce la izolare, si sa amendam pe cei care polueaza cu minciunile lor viata noastra cea de toate zilele.