Calin Diaconu

Spre deosebire de Hannibal, strategul antichității care îngrozise pe romani cu reușita trecerii temerare a Alpilor cu elefanții … elementul-surpriză pe care Papa Francisc ni-l propune la începutul acestei veri, este de o cu totul altă natură. Dar și acesta, ca și acela – își fac puternic simțită prezența în fața porții, de fapt în anticamera conștiinței celor care se trezesc că sunt vizitați pe nepregătite, realizând că au fost luați prin surprindere, interpretând iminentele bătăi în poartă ca pe un mesaj de alertă, de trezire și, mai ales, de reordonare a priorităților.

Să ne amintim mai înainte de toate, că fiecare din noi avem un pat al neputințelor proprii, în care exersăm handicapul lenevirii sau practicăm – cu mai multă sau mai puțină convingere, prizonieratul unor preocupări care ne îndepărtează de Adevăr.

Suntem la numai doi pași de Bethesda – locul milostivirii – și așteptăm un ajutor extern, un îndemn, pentru a lua contact cu apa vindecătoare, pentru a reînvăța mersul și în fapt, poziția verticală, ce se mai numește și demnitate. De-abia atunci când recunoaștem starea bolii noastre, ne îndreptăm spre medic cu suficientă convingere? …

Trupul nostru – împreună cu toate interesele materiale ce ne leagă cu lanțurile lor grele de pământ, ne țintuiește și pe noi în strânsoare și ne lipsește de sensul libertății. Singur, sufletul e cel care poate intra în dialog, prin curată rugăciune, cu Creatorul său. Ne rugăm să-L primim, și atunci când Binele ni se oferă, gratuit, parcă tot nu suntem pregătiți să credem că L-am primit. Adevăratul Bine are un fel de-a ne surprinde, mereu – nu știm nici când l-am făcut, nu știm nici când îl primim: rămâne un mister.

Papa Francisc va veni să bată, aparent, la poarta unor cetăți din țara noastră: București, Bacău, Iași, Șumuleu-Ciuc, Blaj și Sibiu … în fapt însă, el va bate la ușa fiecărui suflet din țara noastră, reamintindu-ne că avem o misiune și un rost în lume, acela de a deveni Apostoli ai Adevărului.

Pentru că acest lucru pare a nu se întâmpla încă, suntem prea grăbiți și tentați să aruncăm vina pe conducători – căci de multe ori, semeni de-ai noștri, atunci când li se întâmplă să accepte interpretarea unor roluri de marionetă, fac de fapt jocul cuceritorilor vremelnici ai acestei lumi. Timpul se lasă depănat în poveștile cărților de istorie, dar rămâne de prea multe ori scris cu greșeli sau chiar omis cu totul, pentru a fi apoi citit pe fugă sau chiar de loc. Dintre toate, timpul nescris și cel necitit se pot repeta ca false și triste ”noutăți”, și de aici până la deznădejdea că nimic nu poate fi schimbat, mai este numai un pas.

Suntem tentați alteori, să căutăm trădătorii de neam – căci e prea posibil să fi existat o colaborare între conducătorii tânărului stat comunist (1944-1948) și conducătorii ortodoxiei românești, în tentativa lor de suprimare a Bisericii Române Unite cu Roma, de vreme ce au existat ”beneficiari” ai de-acum cunoscutului act samavolnic …

Putem formula multe asemenea întrebări grele, dar și altele (registrul nuanțelor este în funcție de sensibilitățile personale și puterea de a ierta a fiecăruia): dacă nu cumva a fost prigoana Bisericii Române Unite pe placul ortodocșilor aflați la conducere în anii instaurării comunismului? Dacă a existat o înțelegere și/sau un protocol de colaborare între Statul comunist și Biserica Ortodoxă Română … și câte, asemenea!

Dar aceste tentații nu pot rodi pacea de care avem atâta nevoie.

Ce vom face, atunci? Lăsăm paginile de istorie nescrise? Sau le umplem (în ce interpretare) cu aceste ”noutăți” ale greco-catolicismului românesc vechi de peste trei secole, pentru ca apoi să ne ”îngrijim” de scoaterea (vai!) completă a Istoriei dintre materiile școlare ce se cer predate cu normă întreagă, pentru cunoașterea adevărului și formarea unei culturi generale, necesară oricărei judecăți?!

Nu. Rostul istoriei se completează zilele acestea, firesc, cu o meditație asupra sensului martiriului, iar paginile de istorie ajung să lucreze în noi, doar dacă sufletul va simți că adevăratul preț al libertății este jertfa prin care ea se cere reînnoit răscumpărată.

De aceea, alertați de cele ce stau să se petreacă înaintea porților inimilor noastre închise de teama schimbării, considerăm necesar să ne schimbăm atitudinea față de rău, să încercăm demnitatea în locul nepăsării și a resemnării.

Cunoașterea – prin apelul la experiența celuilalt, deși ceva mai mult decât nimic, este întotdeauna mai puțin eficientă decât cunoașterea prin propria experiență … dar singur sângele martirilor prin trăirea misterului și al fericirii credinței poate fi răscumpărător al minciunii în care am trăit, vreme de 70 de ani și poate fi aducător de pace.

Cei șapte sfinți martiri ai credinței  Vasile, Ioan, Valeriu-Traian, Tit-Liviu, Ioan, Alexandru și Iuliu sunt împreună-făuritori ai Marii Uniri, de ce i-am pedepsit atâta vreme cu uitarea noastră, de am ajuns astăzi să nu ne mai strigăm unul pe celălalt din inimă, cu apelativul ”Frate”!

Îndemnul Papei Francisc, ”Să mergem împreună!” – înseamnă, din această perspectivă: mai întâi aduceri de mulțumită Bunului Dumnezeu, pentru darul mersului în poziție a demnității verticale; apoi, reglarea pasului după cel mai slab dintre tovarășii de drum și, nu în ultimul rând, bucuria unui timp petrecut împreună, pe o cale comună și spre un țel comun.

Nu va fi simplu și nici nu ne va fi ușor – cel puțin, vom reuși să ne alungăm unul altuia, singurătatea! Doar dacă vom înțelege condiția actualei stări de alertă ce ni se propune: să deschidem porțile inimilor noastre, evitând baricadarea în propriile suficiențe …

(București, in 25 Mai 2019)