Câteodată ne trezim având în fața noastră un număr aparent mare de opțiuni, de alegeri … vedem atâtea căi pe care le credem soluții posibile și rezolvări probabile pentru problemele noastre, încât greutatea se transferă pe calitatea alegerii: cum facem să alegem drumul cel mai drept, cel mai corect … iar cu umorul lui nativ (acela în care hazul depășește necazul), Românul știe: până la urmă, unul dintre acestea, sigur se va materializa: nu s-a văzut (încă) ”vreun mort sprijinit de gard”!

Uneori, problemele pe care ni le facem înainte de a alege calea pe care vom înainta, ne paralizează: gândim mai mult decât e cazul – tendința fiind de a complica lucrurile, inutil. Pierdem din vedere tocmai firescul, acela care implică participarea noastră activă la problemele reale ale lumii, uităm de bucuria vieții …

Teologia, ceva mai puternică decât filosofia (prin aceea că știe ceea ce caută și are de partea ei afară de meditație și rațiune, revelația divină), a simplificat lucrurile: ne spun Părinții că nu există bine și rău – ci numai bine și non-bine. Adică: orice am face altceva decât bine, fie ne vom împotmoli, sau vom merge în cerc, sau ne vom întoarce la un moment dat în punctul alegerii greșite, cu remușcări și rugându-ne pentru îndreptarea noastră. Adică putem merge pe un sigur drum, și există arătura – pe care ne mai pierdem, din când în când … (mare e darul întoarcerii!).

Felul în care ne deplasăm e însă mai complex de-atât, căci pe lângă ”înainte” și ”în lateral”, drumul evoluției noastre spirituale presupune și o oarecare înălțare și căderile inerente … Într-adevăr,  în afară de îndreptare (direcție), ar trebui să învățăm și întreptarea (creșterea interioară).

 Sensul cunoașterii este astfel completat de metodă: vom învăța (pe pielea noastră, dacă nu ne plac cărțile) că treptele nu pot fi sărite, ci trebuie urcate cu grijă, una câte una … că fiecărei vârste și fiecărui nivel al cunoașterii îi corespund pericole specifice … suntem oameni, imperfecți prin însăși natura noastră. 

Apropo, cum preferați: ”imperfecți” sau … ”perfectibili”? ”Schimbători” sau … aflați ”în evoluție”? ”Adaptabili” sau … oricând ”gata pentru compromis” (respectiv pregătiți să alegem răul care ni se pare mai mic)?

Când Herr Gottfried Leibniz demonstra (pe la 1710) că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile (”Essais de Théodicée sur la bonté de Dieu, la liberté de l’homme et l’origine du mal”), aflam cum Dumnezeu, având infinite idei asupra infinitelor universuri posibile, a ales tocmai pe acesta, căruia-i spunem (și astăzi) ”al nostru” …  Fiindcă Dumnezeu nu a ales oricum, ci în baza rațiunii divine … și pentru faptul că El este bun, putem trage concluzia de mai sus.

Dacă această lume, primită în dar – este cea mai bună, atunci care este rostul răului, cum a fost posibilă apariția și apoi perpetuarea acestuia …?!  Fiindcă oamenii gândesc prin comparație (zicea asta și Aristotel), răul funcționează – cu toate limitările lui – ca o sursă de ”alimentare” a Binelui, în sensul în care nu poți percepe pe deplin binefacerile care se revarsă din bunătate, dacă nu le pui în contradicție cu formele sau deformările produse de rău. În plus, e foarte probabil că ne-am plictisi de moarte în lipsa existenței răului … binele și-ar pierde gustul, ar deveni fad (vezi ”Sarea în bucate”) …

Trăim o vreme a schimbărilor rapide, în care binele nu are răgaz să-și tragă sufletul (nici vorbă de plictiseală!), vremuri în care compasul busolei interioare e în permanentă stare de alertă (deh, magnetismul răului a evoluat și el!) … și e nevoie să exersăm o anumită sensibilitate conștientă față de nedreptăți. Dacă – având criterii și conducători spirituali care să ne îndrume – vom înțelege care sunt prioritățile vremurilor noastre, vom ști să facem distincția în momentul inevitabilelor alegeri, astfel încât să ajungem pe treapta următoare – evitând pasul în lateral, înapoi sau prăbușirea … în compromis!

cardinalul

Cardinalul (2019) un film de Nicolae Mărgineanu, despre Martiriul Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică.

 


La inceput de An Nou, creștinii îl sărbătoresc pe Sfântul Vasile cel Mare – luminătorul celor înțelepți, prietenul Domnului Isus Hristos ...

Textul de mai jos (din Epistola 223), l-am transcris și îl redau cu scopul de a cunoaște din gândirea acestui mare Părinte al Bisericii, cinstit de catolici și ortodocși, deopotrivă.

Icoana de mai jos poate fi cinstită în rugăciune și venerație în București, strada Polonă nr 50 – unde o veți afla ușor, pe iconostasul Catedralei greco – catolice (1909), având hramul Sfântului Vasile cel Mare.

Doriți să aflați mai multe despre viața greco-catolicilor din București? Vă recomand site-ul Episcopiei noastre: https://episcopiabucuresti.ro/ 

Sfantul Vasile

”Multă vreme mi-am irosit-o cu lucruri zadarnice; și aproape întreaga mea tinerețe mi-am petrecut-o cu preocupări deșarte, îndeletnicindu-mă cu dobândirea unei înțelepciuni socotite de Dumnezeu nebunie. Dar când m-am deșteptat, ca dintr-un somn adânc, am ridicat ochii mei spre lumina minunată a adevărului Evagheliei și mi-am dat seama de inutilitatea înțelepciunii stăpânitorilor lumii acesteia, care sunt pieritori; atunci am jelit mult viața mea cea ticăloasă și mă rugam lui Dumnezeu să mă povățuiască spre a mă duce la dogmele bunei credințe. Și, înainte de toate, m-am străduit să-mi îndrept unele din purtările mele, care se stricaseră din pricina legăturilor îndelungate cu oamenii răi. Așadar, citind Evanghelia și văzând din ea că cel mai mare prilej pentru desăvârșire este de a vinde averile și a le împărți fraților noștri săraci, de a avea cu totul lipsită de griji lumești viața această și de a nu avea nici un simțământ de simpatie față de cele de aici, mă rugam lui Dumnezeu să găsesc pe un frate care a ales această cale a vieții, ca, împreună cu el, să traversez scurtul vifor al acestei vieți. Și, într-adevăr, am găsit mulți frați în Alexandria, mulți frați în restul Egiptului, pe unii în Palestina, pe alții în Siria și pe alții în Mesopotamia; i-am admirat pentru înfrânarea vieții lor, dar și pentru răbdarea lor în osteneli; m-am minunat și de stăruința lor în rugăciuni; că erau stăpâni pe somnul lor, fără să fie doborâți de vreuna din nevoile firii; păstrau totdeauna sus și nerobit cugetul sufletului, în foame și sete, în frig și goliciune; nu se uitau la trup, nici nu voiau să-i dea trupului vreo purtare de grijă, ci, ca și cum ar fi trăit în trup străin, arătau cu fapta că locuiesc vremelnic aici pe pământ și că-și au în cer viețuire. Am admirat toate acele fapte, am fericit viața acelor bărbați, că arătau cu fapta că poartă în trupul lor omorârea lui Isus. Și m-am rugat și eu lui Dumnezeu, ca, pe cât îmi va fi cu putință, să fiu următor bărbaților acelora.”  


Spre deosebire de Hannibal, strategul antichității care îngrozise pe romani cu reușita trecerii temerare a Alpilor cu elefanții … elementul-surpriză pe care Papa Francisc ni-l propune la începutul acestei veri, este de o cu totul altă natură. Dar și acesta, ca și acela – își fac puternic simțită prezența în fața porții, de fapt în anticamera conștiinței celor care se trezesc că sunt vizitați pe nepregătite, realizând că au fost luați prin surprindere, interpretând iminentele bătăi în poartă ca pe un mesaj de alertă, de trezire și, mai ales, de reordonare a priorităților.

Să ne amintim mai înainte de toate, că fiecare din noi avem un pat al neputințelor proprii, în care exersăm handicapul lenevirii sau practicăm – cu mai multă sau mai puțină convingere, prizonieratul unor preocupări care ne îndepărtează de Adevăr.

Suntem la numai doi pași de Bethesda – locul milostivirii – și așteptăm un ajutor extern, un îndemn, pentru a lua contact cu apa vindecătoare, pentru a reînvăța mersul și în fapt, poziția verticală, ce se mai numește și demnitate. De-abia atunci când recunoaștem starea bolii noastre, ne îndreptăm spre medic cu suficientă convingere? …

Trupul nostru – împreună cu toate interesele materiale ce ne leagă cu lanțurile lor grele de pământ, ne țintuiește și pe noi în strânsoare și ne lipsește de sensul libertății. Singur, sufletul e cel care poate intra în dialog, prin curată rugăciune, cu Creatorul său. Ne rugăm să-L primim, și atunci când Binele ni se oferă, gratuit, parcă tot nu suntem pregătiți să credem că L-am primit. Adevăratul Bine are un fel de-a ne surprinde, mereu – nu știm nici când l-am făcut, nu știm nici când îl primim: rămâne un mister.

Papa Francisc va veni să bată, aparent, la poarta unor cetăți din țara noastră: București, Bacău, Iași, Șumuleu-Ciuc, Blaj și Sibiu … în fapt însă, el va bate la ușa fiecărui suflet din țara noastră, reamintindu-ne că avem o misiune și un rost în lume, acela de a deveni Apostoli ai Adevărului.

Pentru că acest lucru pare a nu se întâmpla încă, suntem prea grăbiți și tentați să aruncăm vina pe conducători – căci de multe ori, semeni de-ai noștri, atunci când li se întâmplă să accepte interpretarea unor roluri de marionetă, fac de fapt jocul cuceritorilor vremelnici ai acestei lumi. Timpul se lasă depănat în poveștile cărților de istorie, dar rămâne de prea multe ori scris cu greșeli sau chiar omis cu totul, pentru a fi apoi citit pe fugă sau chiar de loc. Dintre toate, timpul nescris și cel necitit se pot repeta ca false și triste ”noutăți”, și de aici până la deznădejdea că nimic nu poate fi schimbat, mai este numai un pas.

Suntem tentați alteori, să căutăm trădătorii de neam – căci e prea posibil să fi existat o colaborare între conducătorii tânărului stat comunist (1944-1948) și conducătorii ortodoxiei românești, în tentativa lor de suprimare a Bisericii Române Unite cu Roma, de vreme ce au existat ”beneficiari” ai de-acum cunoscutului act samavolnic …

Putem formula multe asemenea întrebări grele, dar și altele (registrul nuanțelor este în funcție de sensibilitățile personale și puterea de a ierta a fiecăruia): dacă nu cumva a fost prigoana Bisericii Române Unite pe placul ortodocșilor aflați la conducere în anii instaurării comunismului? Dacă a existat o înțelegere și/sau un protocol de colaborare între Statul comunist și Biserica Ortodoxă Română … și câte, asemenea!

Dar aceste tentații nu pot rodi pacea de care avem atâta nevoie.

Ce vom face, atunci? Lăsăm paginile de istorie nescrise? Sau le umplem (în ce interpretare) cu aceste ”noutăți” ale greco-catolicismului românesc vechi de peste trei secole, pentru ca apoi să ne ”îngrijim” de scoaterea (vai!) completă a Istoriei dintre materiile școlare ce se cer predate cu normă întreagă, pentru cunoașterea adevărului și formarea unei culturi generale, necesară oricărei judecăți?!

Nu. Rostul istoriei se completează zilele acestea, firesc, cu o meditație asupra sensului martiriului, iar paginile de istorie ajung să lucreze în noi, doar dacă sufletul va simți că adevăratul preț al libertății este jertfa prin care ea se cere reînnoit răscumpărată.

De aceea, alertați de cele ce stau să se petreacă înaintea porților inimilor noastre închise de teama schimbării, considerăm necesar să ne schimbăm atitudinea față de rău, să încercăm demnitatea în locul nepăsării și a resemnării.

Cunoașterea – prin apelul la experiența celuilalt, deși ceva mai mult decât nimic, este întotdeauna mai puțin eficientă decât cunoașterea prin propria experiență … dar singur sângele martirilor prin trăirea misterului și al fericirii credinței poate fi răscumpărător al minciunii în care am trăit, vreme de 70 de ani și poate fi aducător de pace.

Cei șapte sfinți martiri ai credinței  Vasile, Ioan, Valeriu-Traian, Tit-Liviu, Ioan, Alexandru și Iuliu sunt împreună-făuritori ai Marii Uniri, de ce i-am pedepsit atâta vreme cu uitarea noastră, de am ajuns astăzi să nu ne mai strigăm unul pe celălalt din inimă, cu apelativul ”Frate”!

Îndemnul Papei Francisc, ”Să mergem împreună!” – înseamnă, din această perspectivă: mai întâi aduceri de mulțumită Bunului Dumnezeu, pentru darul mersului în poziție a demnității verticale; apoi, reglarea pasului după cel mai slab dintre tovarășii de drum și, nu în ultimul rând, bucuria unui timp petrecut împreună, pe o cale comună și spre un țel comun.

Nu va fi simplu și nici nu ne va fi ușor – cel puțin, vom reuși să ne alungăm unul altuia, singurătatea! Doar dacă vom înțelege condiția actualei stări de alertă ce ni se propune: să deschidem porțile inimilor noastre, evitând baricadarea în propriile suficiențe …

memorialul de la sighet

(București, in 25 Mai 2019)