Spre deosebire de Hannibal, strategul antichității care îngrozise pe romani cu reușita trecerii temerare a Alpilor cu elefanții … elementul-surpriză pe care Papa Francisc ni-l propune la începutul acestei veri, este de o cu totul altă natură. Dar și acesta, ca și acela – își fac puternic simțită prezența în fața porții, de fapt în anticamera conștiinței celor care se trezesc că sunt vizitați pe nepregătite, realizând că au fost luați prin surprindere, interpretând iminentele bătăi în poartă ca pe un mesaj de alertă, de trezire și, mai ales, de reordonare a priorităților.

Să ne amintim mai înainte de toate, că fiecare din noi avem un pat al neputințelor proprii, în care exersăm handicapul lenevirii sau practicăm – cu mai multă sau mai puțină convingere, prizonieratul unor preocupări care ne îndepărtează de Adevăr.

Suntem la numai doi pași de Bethesda – locul milostivirii – și așteptăm un ajutor extern, un îndemn, pentru a lua contact cu apa vindecătoare, pentru a reînvăța mersul și în fapt, poziția verticală, ce se mai numește și demnitate. De-abia atunci când recunoaștem starea bolii noastre, ne îndreptăm spre medic cu suficientă convingere? …

Trupul nostru – împreună cu toate interesele materiale ce ne leagă cu lanțurile lor grele de pământ, ne țintuiește și pe noi în strânsoare și ne lipsește de sensul libertății. Singur, sufletul e cel care poate intra în dialog, prin curată rugăciune, cu Creatorul său. Ne rugăm să-L primim, și atunci când Binele ni se oferă, gratuit, parcă tot nu suntem pregătiți să credem că L-am primit. Adevăratul Bine are un fel de-a ne surprinde, mereu – nu știm nici când l-am făcut, nu știm nici când îl primim: rămâne un mister.

Papa Francisc va veni să bată, aparent, la poarta unor cetăți din țara noastră: București, Bacău, Iași, Șumuleu-Ciuc, Blaj și Sibiu … în fapt însă, el va bate la ușa fiecărui suflet din țara noastră, reamintindu-ne că avem o misiune și un rost în lume, acela de a deveni Apostoli ai Adevărului.

Pentru că acest lucru pare a nu se întâmpla încă, suntem prea grăbiți și tentați să aruncăm vina pe conducători – căci de multe ori, semeni de-ai noștri, atunci când li se întâmplă să accepte interpretarea unor roluri de marionetă, fac de fapt jocul cuceritorilor vremelnici ai acestei lumi. Timpul se lasă depănat în poveștile cărților de istorie, dar rămâne de prea multe ori scris cu greșeli sau chiar omis cu totul, pentru a fi apoi citit pe fugă sau chiar de loc. Dintre toate, timpul nescris și cel necitit se pot repeta ca false și triste ”noutăți”, și de aici până la deznădejdea că nimic nu poate fi schimbat, mai este numai un pas.

Suntem tentați alteori, să căutăm trădătorii de neam – căci e prea posibil să fi existat o colaborare între conducătorii tânărului stat comunist (1944-1948) și conducătorii ortodoxiei românești, în tentativa lor de suprimare a Bisericii Române Unite cu Roma, de vreme ce au existat ”beneficiari” ai de-acum cunoscutului act samavolnic …

Putem formula multe asemenea întrebări grele, dar și altele (registrul nuanțelor este în funcție de sensibilitățile personale și puterea de a ierta a fiecăruia): dacă nu cumva a fost prigoana Bisericii Române Unite pe placul ortodocșilor aflați la conducere în anii instaurării comunismului? Dacă a existat o înțelegere și/sau un protocol de colaborare între Statul comunist și Biserica Ortodoxă Română … și câte, asemenea!

Dar aceste tentații nu pot rodi pacea de care avem atâta nevoie.

Ce vom face, atunci? Lăsăm paginile de istorie nescrise? Sau le umplem (în ce interpretare) cu aceste ”noutăți” ale greco-catolicismului românesc vechi de peste trei secole, pentru ca apoi să ne ”îngrijim” de scoaterea (vai!) completă a Istoriei dintre materiile școlare ce se cer predate cu normă întreagă, pentru cunoașterea adevărului și formarea unei culturi generale, necesară oricărei judecăți?!

Nu. Rostul istoriei se completează zilele acestea, firesc, cu o meditație asupra sensului martiriului, iar paginile de istorie ajung să lucreze în noi, doar dacă sufletul va simți că adevăratul preț al libertății este jertfa prin care ea se cere reînnoit răscumpărată.

De aceea, alertați de cele ce stau să se petreacă înaintea porților inimilor noastre închise de teama schimbării, considerăm necesar să ne schimbăm atitudinea față de rău, să încercăm demnitatea în locul nepăsării și a resemnării.

Cunoașterea – prin apelul la experiența celuilalt, deși ceva mai mult decât nimic, este întotdeauna mai puțin eficientă decât cunoașterea prin propria experiență … dar singur sângele martirilor prin trăirea misterului și al fericirii credinței poate fi răscumpărător al minciunii în care am trăit, vreme de 70 de ani și poate fi aducător de pace.

Cei șapte sfinți martiri ai credinței  Vasile, Ioan, Valeriu-Traian, Tit-Liviu, Ioan, Alexandru și Iuliu sunt împreună-făuritori ai Marii Uniri, de ce i-am pedepsit atâta vreme cu uitarea noastră, de am ajuns astăzi să nu ne mai strigăm unul pe celălalt din inimă, cu apelativul ”Frate”!

Îndemnul Papei Francisc, ”Să mergem împreună!” – înseamnă, din această perspectivă: mai întâi aduceri de mulțumită Bunului Dumnezeu, pentru darul mersului în poziție a demnității verticale; apoi, reglarea pasului după cel mai slab dintre tovarășii de drum și, nu în ultimul rând, bucuria unui timp petrecut împreună, pe o cale comună și spre un țel comun.

Nu va fi simplu și nici nu ne va fi ușor – cel puțin, vom reuși să ne alungăm unul altuia, singurătatea! Doar dacă vom înțelege condiția actualei stări de alertă ce ni se propune: să deschidem porțile inimilor noastre, evitând baricadarea în propriile suficiențe …

memorialul de la sighet

(București, in 25 Mai 2019)


În lumea de astăzi, asaltați fiind de false probleme, războindu-ne cu frații noștri pentru închipuirea de a fi perfecți vreunul din noi, asistăm la ceea ce profetul Daniil (9, 27) numește ”urâciunea pustiirii”: altarul păgân, ridicat pe altarul de jertfe al Templului, întunericul pus în locul luminii, minciuna ca refugiu firesc și goliciune peste tot, polițe ajunse la scadență, nerăbdare generalizată și o sărăcire sufletească în zbateri inutile, pierderea masivă a timpului, pentru cauze străine de ființa noastră …

Cu atât mai mare este sentimentul de bucurie, care a inundat ieri, 19 Martie 2019, sufletele noastre! Am aflat de semnarea, de către Papa Francisc, a Decretului de recunoastere a martiriului celor 7 Episcopi greco-catolici, uciși pentru credință:  Valeriu Traian Frentiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit-Liviu Chinezu, Ioan Balan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu …

Împodobirea Prea Sfințiilor Lor cu haina albă a martiriului s-a făcut la 70 de ani după arestarea lor, în 28 octombrie 1948. Cum au trecut acești ani peste poporul nostru, cum am suportat ignoranța și dezinteresul, atâta amar de vreme, a realității unor suflete care au suferit uciderea pentru Cuvântul lui Dumnezeu, dând mărturie de credință prin viața lor, pentru ca suferința noastră să fie scurtată și pentru ca lumea să se îndrepte cu fața spre Lumină și Adevăr?

E peste puterea omului de a înțelege cum nedreptatea este înlocuită de dreptate – dar înțelegem, împreună cu profetul Daniil (cap 9), că nu pe dreptatea noastră, ci pe îndurarea lui Dumnezeu ne putem construi existența: ”că nu pentru dreptățile noastre cădem înaintea Ta rugându-ne, ci pentru îndurările Tale cele multe”.

Știm că această recunoaștere nu înseamnă că în România, de astăzi înainte, vor înceta nedreptățile. Nici că ni se vor șterge automat, tuturor, fărădelegile sau că putem să o luăm de la capăt cu păcătoșenia noastră!

Credem însă că ni se oferă tuturor un prilej de renăscută speranță și, datorită celor aleși, suferința noastră va fi scurtată. Prin suferințele Prea Sfințiilor Lor: Valeriu Traian Frentiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit-Liviu Chinezu, Ioan Balan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu și prin rugăciunile ce le vom înălța către Ei, prin dorința noastră de a Le cunoaște existența pământească și moștenirea pe care ne-au lăsat-o, și citindu-le testamentul pe care l-au pecetluit cu viața proprie, sfinții martiri au puterea de a îndreapta lumea noastră, semănând răbdarea lor, cea încercată cu sânge, pentru ca noi să culegem tăria curajului de a ne continua lupta.

Căci Dreptatea și Adevărul se cer mărturisite zilnic și aceasta nu se va termina niciodată: ”Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă!” (sunt ultimele cuvinte ale Cardinalului martir Iuliu Hossu).

În acest context, vă propun – ca publicitar încă în activitate – să fim cu atât mai atenți în jurul nostru, să poposim cu discernământ asupra întrebării: ”Ce sunt idolii?” … și să observăm acele himere care se interpun între ființa noastră profundă – umanitatea și omenia noastră – și Dumnezeu-Tatăl, Creatorul a toate, Părintele nostru iubitor și iertător.

Idolii ne propun umplerea unui spațiu creat de noi înșine, prin nepăsarea pe care o avem față de celălalt – atunci când nu-l mai recunoaștem ca frate al nostru – ci îl privim ca pe un străin, de prea multe ori cu dispreț, spre propria noastră însingurare.

Sau, atunci când ni se întâmplă să ne umflăm de cunoaștere și ne arogăm merite ce nu ne aparțin, uitând că totul este primit în dar de la Dumnezeu, iar noi suntem îngăduiți cu un anumit scop și doar vremelnic în lume: pentru a folosi timpul și darurile, pentru a ne lăsa luminați de Cuvântul Adevărului.

Idolii generează iluzii: bogățiile materiale, grandoarea și promisiunile de împlinire a poftelor și măririlor pământești, și ne pun în postura de a sluji aparențelor. Ne prind în capcana superficialității, în care (sic!) ne străduim (cu sudoare reală!) să construim incosistent și nesustenabil … dar cum am putea-o face altfel, dacă lăsăm cunoașterea văduvită de iubire, sau mai rău, dacă acceptăm folosirea cunoașterii nedrepte, cea care e supusă unor interese de moment?!

Problema cu idolii nu este la ei – ci în raportarea noastră la ei, căci o facem ca și cum ar exista: de-am înțelege că ei nu există, dar cearta noastră este reală și ne chinuie, îmbolnăvindu-ne de înstrăinare …!

Pluralitatea acestor idoli ne orbește până la nepăsare, până la necunoașterea originii noastre comune și ne face să pierdem din vedere ”unitatea, căreia i se mai spune și pace” (cf. Sf Toma de Aquino, ”Despre Buna Guvernare”). Înțelegem oare că fără unitate, nu vom avea pace?! Înțelegem că unitatea nu poate fi realizată cu forța?! 

Diversitatea raportată la drepturi duce la proclamarea întîietății. Dar diversitatea raportată la frumusețea actului de creație care a permis-o, duce la unitatea credinței sau ”credința luminată”, cea care se construiește pe cunoașterea din iubire.

Avem convingerea că Unitatea Bisericii își va afla prilejul de bucurie și reîmprospătare a speranței, atunci când, între 31 Mai si 2 Iunie Papa Francisc, va ajunge în vizită apostolică, în România … Ne așteptăm să citim bucuria comuniunii nu numai între catolicii de diferite etnii – maghiari. sași și români; de diferite rituri – latin sau bizantin …, dar îmbrățișarea frățească va fi frumoasă și între ortodocși și catolici, pentru că una este cămașa Domnului nostru, pe care nu o vom rupe în bucățile propriilor noastre interese! 

Să ne bucurăm în aceste zile frumoase de Primăvară, care freamătă deja de emoția întâlnirii cu Sfântul Părinte Papa Francisc, împreună cu frații noștri din Corul ”Lumină Lină” de la Muenchen și să recunoaștem: avem încă un prilej minunat de a ne regândi prioritățile, lăsând Sfintele Icoane să ne călăuzească  pașii pe calea dreptății, în tot acest an, aducând mărire lui Dumnezeu, pentru că în Calendarul Bisericii noastre, o zi vor avea și Sfinții Martiri Valeriu Traian Frentiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit-Liviu Chinezu, Ioan Balan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu!

Să-i rugăm, să mijlocească pentru noi nevrednicii, la Domnul, să putem continua lupta.

Amin.

(între 3 și 19 Martie 2019, Bucuresti)


 

Sfarsitul lunii Aprilie 2017 ne-a oferit bucuria unui drum pe care aș putea să-l numesc al cunoașterii, așa cum fiecare dintre clipele ce ne sunt dăruite, ar trebui să fie. Aș greși oare mult, dacă v-aș spune că schimbarea are loc mai întâi în noi – în adâncul inimii noastre, iar abia apoi, cu inima încălzită de dragoste, știm ce avem de făcut. Știm de pildă, că trebuie să aducem Binele în Lume, să respectăm Adevărul, să-L apărăm prin felul nostru de a ne purta – și nu prin aprigi dezbateri despre locul care i s-ar cuveni în imaginația noastră …

Pe Cruce, chiar înainte de răstignire, Adevărul este scuipat și batjocorit. Îl luăm în derâdere, noi – pigmeii, iar El ne acceptă pentru simplul fapt că ne iubește și vrea să ne cunoască așa cum suntem, cu slăbiciunile răutăților noastre.  Și ne acceptă răutățile, bând paharul mântuirii noastre, până la fund.

La marginea dintre Est si Vest, pulsând oriental și păstrând unitatea credinței care are capul său văzut la Roma, ne-am bucurat de un moment revelator: Sanctitatea Sa, Prea Fericitul Părinte Papa Francisc – ne iubește pe toți, și ne cheamă să exercităm atracția catolicismului prin purtarea noastră, ca discipoli-misionari (învățăcei cu treabă în lume, cu o misiune – aceea de a evangheliza prin purtare creștină).

Misiunea catolică a generației actuale este de a-și căuta rădăcinile în viitor … într-o perspectivă ecclezială asupra lumii, alături de Episcopii care au luat mirosul turmei, pe care turma îi recunoaște și de care nu ne temem, ci ne simțim atrași. Pe ei să-i ajutăm, să-i ascultăm și să-i urmăm,  fiecare!


Pope Francis

Nu ajunge să știm, trebuie să facem. Dar dacă nu știm să ne alegem modelele din trecut, atunci …

”E de datoria mea să construiesc poduri …”

(Papa Francisc, Discurs către Reprezentanții Congresului SUA, Septembrie 2015 – o posibilă interpretare.)

Biserica este atentă la lumea din jur, mai întâi pentru că face parte din ea dar și pentru că este cea mai veche instituție, încă vie și având un rol social recunoscut de (aproape) toți … Pentru că, divizați cum ne-am obișnuit să fim, sunt unii care-i neagă acest rol, alții îl consideră prea mare – iar nu puțini vor fi dintre aceia care spun că Biserica nu face destul sau că se gândește prea mult la propriul interes. Eu cred că prin simplul fapt că există, Biserica ne demonstrează sorgintea ei divină și mă bucur atunci când văd cum umilința și modestia unui Papă atrage atenția și simpatia celor pe care-i ceartă, ca un Părinte iubitor.

Aflat recent în vizită în Statele Unite, blândul Papă Francisc le-a adus aminte americanilor de ce sunt o națiune mare. În cuvântarea adresată Congresului reunit, s-a folosit de patru exemple, făcându-le cel mai frumos compliment posibil: a spus tânărului popor american : ”Aveți istorie! Fiți mândri de reprezentativitatea strămoșilor voștri, care și-au pus amprenta asupra caracterelor voastre! Folosiți calitățile lor astăzi, pentru că și astăzi, lumea asta care se clatină are nevoie de principii solide și sănătoase!”* …

Cele patru exemple sunt: Abraham Lincoln, Dr Martin Luther King, Dorothy Day și Thomas Merton. Despre fiecare, ne putem documenta citind. Dar impresionant a fost exercițiul de a aduna de la fiecare acele calități necesare pentru a trece peste furtuna veacului acestuia. Aproape neobservat, în buchetul caracterelor tari, a fost prezent un al cincilea – anume Moise, strămoșul comun asumat ca un exemplu de ”politician complet” pentru că prin legile lui (drepte fiind!), se strânge laolaltă poporul lui Israel iar prin vorbirea lui directă cu Dumnezeu e întruchipată demnitatea transcendentă a ființei umane.

Ce alt rol valid își poate asuma politica, dacă nu pune în centrul atenției sale trebuințele societății ca întreg, dacă nu-și propune o creștere pentru toți, nu doar pentru cei privilegiați. Socialism? Suntem sensibili și aricioși când auzim ”binele pentru toți” dar e nevoie de idealism – și încă de unul radical, pentru a termina războaiele și a opri polarizarea lumii acestui început de mileniu.

Ne-am notat observația (aplaudată de congresmeni probabil pentru naturalețea autocriticii?): ”Nici o religie nu este imună în fața formelor de erezie individuală sau în fața extremismului ideologic” … cât și aceea prin care suntem avertizați asupra reducționismului simplist (lucrurile nu sunt întotdeauna albe sau negre, e nevoie să facem efortul de a descoperi nuanțele – altfel cum îl vom înțelege pe celălalt?).

Papa Francisc s-a adresat congresmenilor americani ca unor reprezentanți și i-a rugat (fără a le-o spune explicit!) să se ridice la înălțimea funcției lor – e valabil pentru toți politicienii, care trebuie să fie ”reprezentanți reprezentativi” ai popoarelor care i-au ales (adică i-au împuternicit pentru politică – o treabă care e în cele din urmă necesară întregului polis).

Numai cine nu vrea să vadă structurile injuste și acțiunile de forță ale lumii noastre, numai cine închide deliberat ochii și nu meditează serios la aplicarea principiului subsidiarității** în politică, acela nici nu va recunoaște valorile fraternității și ale dragostei și cum acestea sunt, de fapt, roade ale credinței.

Folosind prilejul pentru a promova enciclica sa ecologică ”Laudato Si”  despre dezvoltare sustenabilă, Papa Francisc a vorbit despre necesitatea de a ne lepăda de formele de nepăsare în care am ajuns să excelăm și a propus să ne lăsăm antrenați într-o altă formă de progres, ”mai social”. Trebuie să găsim calea prin care se vor îmbina în mod fericit trei obiective, care astăzi par a se exclude reciproc: lupta împotriva sărăciei, demnitatea umană și protejarea naturii.

Aceste mesaje credem că au ajuns până la inimile congresmenilor americani. Acum că ”le știu pe toate acestea, fericiți vor fi de le vor face!”. Amin!

PS – celor care doresc să parcurgă transcrierea discursului (în limba engleză): Pope Francis makes historic address to U.S 2015 september.

_______________

* mesajul-cheie, deși folosesc aici ghilimelele pentru a-l exprima, este o părere personală generală asupra discursului și se referă la ceea ce mi s-a părut mie că a vrut să transmită Sfântul Părinte în discursul său congresmenilor americani. Papa Francisc e prea bun și blând pentru a scutura conștiințele politicienilor într-un mod brutal sau măcar direct. E prea delicat pentru așa ceva. Dar noi, hârșiți în partea asta de lume, ne-am obișnuit cu croșee, directe și upper-cut-uri în timpul diferitelor alocuțiuni … 

** acest principiu spune așa: să se permită și să se încurajeze decizia la nivelurile de jos, acolo unde se lucrează de fapt


Anul acesta, odata cu implinirea a 110 ani de existenta, Harley Davidson da o lovitura de imagine si ne invata cum se fac lucrurile la nivelul “passional-grande”.

In primul rand, produc un spot pe care va invit sa-l vizionati mai jos. E mai presus de comentarii. Acolo povestesc, in peste doua minute, despre crezul lor – al bikerilor, al easy-riderilor … si il rostesc liturgic, asa cum se rosteste Crezul in Biserica, Duminica! Ba chiar, pentru a nu lasa dubii asupra mesajului, incheie cu “Amin!”.

Apoi abia, continua cu inca o mutare geniala: cheama 800 de bikeri in Piata Sfantului Petru din Roma, intr-o Duminica, la Sfanta Liturghie. Si, pentru a nu lasa loc de intors, (si a se asigura ca mass-media va scrie la greu despre acest lucru), fac cadou Papei Francisc doua motociclete. Vezi aici: http://www.euronews.com/2013/06/13/pope-offers-biker-blessing-to-harley-davidson-fans/

Cu siguranta ca vor curge inca rauri de cerneala pe aceasta tema, dar la mijloc este credinta insasi. Care cere fapte, nu vorbe. Si care te transforma in fanatic, daca o ai. Harley este o marca pretentioasa, care cere mult de la utilizatorul sau … o marca puternica este o marca transformatoare!