ESEU dedicat din INIMA – PF LUCIAN, Arhiepiscop Major al Bisericii Romane Unita cu Roma, Greco-Catolica (cu urarile noastre de Bine – intru ADEVAR si IUBIRE si multumiri pentru blanda pastorire a turmei noastre mici in vremuri de tranzitie…)
E ca in povestea prinderii fulgului de nea cu mana incalzita: zici ca l-ai prins, si cand colo – cel mult o picatura diforma daca iti adreseaza un zambet stingher, de genul: “Hello, nu stiu pe cine cautati…”
Fericirea – exprimarea radianta a starii de bine – nu este facuta sa dureze deoarece substratul care o produce, plamada a multiple combinatii – de multe ori ramanand secrete pentru insusi cel ce le combina in interiorul sau, acest substrat deci, poarta in sine germenele dezechilibrului. In termeni absoluti, BINELE nu poate exista ca STARE ci numai ca DEVENIRE (pana la urma, e un obiectiv, un tel spre care tind – cu mana mai mult sau mai putin intinsa)…
Ce este atunci atat de periculos la aceasta “stare” de bine?
Pericolul – l-as prinde astfel in cuvinte: crezi, si te increzi ca ai detine ceva – cand de fapt nu este asa cum iti pare…
Mai multe intrebari ni se deschid in continuare. De pilda, poate fi legata credinta de efemer? Poate fi dorinta legata de lucruri trecatoare? Definitia vietii din atare perspectiva ar urma, in cel mai fericit caz – “un sir finit de realizari partiale”.
…avem sanse reale de a prelungi aceasta “stare” de bine, atunci cand, pe parcursul vietii se intampla sa ne intersectam cu ea?
[…]
Sa desemnam prin “stare de bine” – ceea ce simte cel ce o surprinde – adica sa atacam un pic problematica egoismului. Cat de periculoasa e starea mea de bine, atunci cand eu sunt punctul la care se face referire… Daca am prins-o, daca e a mea si nu mai vreau sa-i dau drumul, atunci – nu cumva am de a face cu o situatie dilematica: sunt practic condamnat la nemiscare. Devin robul unei psihoze a “paraliticului”, tintuit de patul propriei pareri/trairi cum ca ar trai un moment de perfectiune, de care nu ar vrea sa se desparta!
[…]
Atunci cand negam starea de bine – recunoastem ca alergam dupa himere.
Atunci cand ne dorim sa o prezervam – ne autocondamnam la o imobilizare egoista (ne refuzam episodul viitor).
Dar atunci cand ma gandesc sa o transfer altuia? Constat imediat ca ea este … netransferabila! As refuza celuilalt sansa de a experimenta, de a cunoaste Binele pe pielea sa (periculoasa pentru ca e anti-experimentala)
[…]
Nicicum nu o scot la capat. Sa incercam atunci cu definirea “starii de bine” ca CERTITUDINE, ca ceva dat – la care si eu am acces, conditionat bineinteles de “imprietenirea mea cu Binele” (adica ascultarea si infaptuirea poruncilor). Daca noi credem cu adevarat ca exista Binele ca stare, atunci abia inlaturam pericolul. Numai ca trebuie sa impingem intelegerea noastra dincolo de aceasta lume trecatoare. Trebuie sa ne fortam a gusta din Infinit. Binele – pentru a nu fi periculos (adica amagitor), trebuie sa aibe o alta substanta decat mine, trebuie sa fie din afara mea, din afara granitelor acestei lumi trecatoare! Cu toate ca este din afara acestei Lumi, am sansa reala de a-L simti, de a-L gusta, in cele din urma abia de a-L cunoaste (insa mai degraba cu simturile/inima decat cu mintea/spiritul – care, saracul, ramane usor in afara ecuatiei. El a purtat inima o vreme, a dus-o catre destinatie, dupa care si-a recunoscut limitele si lasa inimii loc sa-si ia zborul – in iubire!).
Lucrarea lui Dumnezeu in noi o infaptuim impreuna cu El, atunci cand ne eliberam de pasiuni si vanitati, de mila si ura, de toate nimicurile care ne apasa si atunci cand ne incarcam de IUBIRE. Starea de bine, pentru a scapa de ghilimele, pentru a dura, pentru a nu mai fi amagitoare si deci periculoasa, trebuie sa insemne iubire fata de Dumnezeu – trait si gustat, si mult mai putin inteles (caci nu ne putem propune cu seriozitate sa cuprindem, sa intelegem si mai ales sa explicam INFINITUL din pozitia noastra de … muritori!)
[…]
May 23, 2009 at 6:07 pm
Adaug o fisa de lectura pentru cei interesati de mai mult. Si imi promit sa caut in continuare pe marginea acestei teme…
Cicero, Despre supremul bine si supremul rau, Editura Stiintifica si Enciclopedica Bucuresti, 1983
p. 53 si urm.: explicand ideile lui EPICUR: “Caci nimeni nu dispretuieste, nu uraste si nu evita placerea fiindca ea este placere, ci fiindca dureri mari ii urmaresc pe cei care nu stiu sa urmareasca placerea. Nu exista desigur om care sa iubeasca, sa ravneasca si sa doreasca durerea, fiindca este durere, ci fiindca se intampla uneori ca placerea mare sa fie rezultatul unui efort. […] Inteleptul face o astfel de alegere, incat respingand anumite placeri dobandeste altele mai mari sau suportand anumite dureri evita altele mai aspre.”
Dobandirea BINELUI si evitarea RAULUI – problema a simturilor, a evidentei sau problema deschisa analizei rationale? Cu alte cuvinte, este Binele evident sau ascuns? Simtim noi oamenii ceea ce trebuie dorit si ceea ce trebuie evitat?
Cum se indreapta si cum ne indreapta virtutile noastre spre placere, cata vreme suntem obligati de multe ori, sa ne abtinem (virtutea ca o cale de mijloc , ca fereala in fata extremelor).
Definitia fericirii pasive: lipsa durerii este uneori suficienta. Conditia este sa fi cunoscut durerea in prealabil, altfel nu te poti simti bine cu lipsa desavarsita a raului.
De unde sensibilitatea oamenilor fata de placere si durere? Cat de departe poate merge omul pentru a-si satisface aceste sensibilitati?
p57: “Numai intelepciunea este in masura sa alunge tristetea din suflete, aceasta teroare permanenta si ingrozitoare. Viata linistita este posibila sub indrumarea ei, daca a fost stins focul oricarei pofte. Caci poftele nu pot fi saturate, si ele distrug nu numai indivizi, ci si familii intregi, ba chiar adesea nimicesc total statele. Din pofte se nasc urile, neintelegerile, discordiile, rascoalele, razboaiele. toate aceste nu se manifesta doar exterior, nu se napustesc orbeste doar contra altora, ci sunt inchise adinc in suflete, sint in dezacord si se lupta intre ele”
p 58: Placerile, dupa EPICUR, se impart in trei categorii: naturale si totodata utile; naturale si inutile; nefiresti si inutile.
p 58: ” … moderatia nu trebuie sa fie dorita in sine, ci fiindca produce pacea sufleteasca si impaca si linistete sufletele oferindu-le un anumit echilibru. Cumpatarea ne indeamna sa ne calauzim dupa ratiune in dorinte si repulsii.
LikeLike
June 12, 2009 at 5:00 am
Draga Nelu,
scuza-ma ca raspund cu intarziere – am primit saptamana aceasta si un comentariu din partea lui Irineu, si pentru care am permisiunea lui de a-l integra in text.
Revin cu materialul pregatit pentru tipar la inceputul saptamanii viitoare – de acord?
In plus, trebuie sa adaug neaparat ca FIDELITATEA fata de BINE este cea care ne aduce inapoi atunci cand mai cadem, pe parcurs.
LikeLike
July 9, 2009 at 1:13 am
Lucrurile se simplifica mult daca consideram ca Dumnezeu detine in superlativ toate atributele pozitive :frumos,bine,drept.Omul creat dupa chipul si asemanarea Domnului detine relativ aceste atribute.
La cei in stare de har atractia BINELUI e mare,sufletul e aproape de pozitia corecta
La cei cazuti in pacat lucrurile se complica,la pacate mici redresarea e simpla la caderi mari,dese apare o stare de confuzie si am vazut multi apropiati in aceasta stare,se framanta,se zbat,au angoase nelinisti ,nelamuriri,incearca tot felul de alinari,si aici apar confuziile intre BineleSuprem si satisfacerea unor pofte,necesitati care nu calmeaza problema.Sa zicem am luat o prima un salar bun ,imi da o stare de bine,platesc taxele cezarului,ba imi iau niste toale ,fac concediul pa nu stiu unde,cand m-am intors adevaratele probleme sunt tot acolo,eu am facut niste miscari pe orizontala dar pozitia mea pe verticala desigur nu s-a schimbat,iata sursa nefericirii si iata si de ce senzatia de satisfactie alimentara,sexuala,implinire profesionala,nu este adevarata Stare de Bine distanta pe axa de la noi la Dumnezeu
LikeLike
October 13, 2012 at 10:49 am
Draga Caline,
Ajung abia acum sa-ti transmit inscris gandurile referitoarea la reflexiile despre starea de bine.
Personajul care mi-a venit imediat in minte citind textul tau a fost fariseul din Evanghelia dupa Luca 18, 10-14.
Ce facea fariseul (se ruga in templu, postea de doua ori pe saptamana, dadea zeciuiala din toate cate castiga, etc.) in sine nu erau lucruri rele. Gresala lui consta in faptul ca se complacea in aceasta stare. Se auto-admira, si-l chema si pe Dumnezeu, sub masca unui fals “multumesc”, sa-l admire. Aceasta constituie baza unei greseli mai mari: incepe sa-i judece pe altii: “Dumnezeule, iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni…”. Deoarece pe el nu se (mai) judeca, fiind multumit de starea in care se gasea, a inceput sa-i judece pe altii. Chiar si pana la acest punct greseala nu e chiar asa grava caci are un caracter general, abstract: “ca ceilalti oameni”. Ea devine cu adevarat grava in momentul in care se concretizeaza: “sau ca si acest vames”. Mi se pare ca baza acestei greseli o constituie tocmai complacerea in starea de bine.
Ma gandeam ca, probabil, un antidot – sa zic asa – la o astfel de stare de bine l-ar putea constitui ne-judecarea semenilor. Judecata este o prerogativa a lui Dumnezeu. Noi nu avem dreptul sa-i judecam pe altii. Avem dreptul doar sa ne auto-judecam. Cred ca in momentul in care reusim sa facem acest lucru cu sinceritate, vom constata ca avem inca multe lucruri de pus in ordine in vietile noastre si ca starea noastra de bine nu e buna.
Cum spuneai si tu, starea de bine este (aproape) o contradictie in termeni. Se spune ca parintele Hans Urs von Balthasar i-a spus odata unui novice iezuit “Doar mai binele este suficient de bun pentru tine!” (Solo il meglio e buono abbastanza per te!). Cred deci ca este vorba de un progres in-finit, nu in-de-finit, asa cum le scrie Sf. Apostol Pavel filipenilor: “uitand cele ce sunt in urma mea, si tinzand catre cele dinainte, alerg la tinta, la rasplata chemarii de sus, a lui Dumnezeu, intru Cristos Isus” (Fil 3, 14).
Poate un alt antidot la starea de bine ar putea fi gandul la moarte: “In tot ce faci adu-ti aminte de sfarsitul tau si nu vei mai pacatui niciodata” (Intelepciunea lui Isus Sirah 7, 38). Moartea este cea care da un sens si o importanta actiunilor noastre. O viata interminabila, fara sfarsit, nu poate face acest lucru. Ceea ce am facut ieri are aceeasi importanta cu ceea ce fac azi sau voi face maine, nu mai este “sus”, nu mai este “jos”, nu mai este “inainte” nu mai este “dupa”. Moartea ne structureaza viata. Daca mai luam apoi in seama faptul ca nu stim cand va veni, devine cu adevarat un gand fascinant. La asta cred ca merita sa ne mai gandim!
(Parintele Irineu Farcas – Muenchen)
LikeLike