Bombardamentul mediatic la care este supusa ratiunea noastra in acest an – ne determina afirmatia ca suntem invitati sa devenim un popor de sceptici, care se-ndoieste de tot.

Adica, vorba lui Kant, oameni din aceia care nu suporta sub picioare pamantul stabil al certitudinilor, implicit nu au cum sa-si doreasca a construi in viata lor mai mult de-un cort, caci firea lor ii porneste mereu spre alte pasuni, mai verzi … spre “mai bine” din pricina ca “si aici e rau” (sau “nici aici nu-i suficient de bine”).

Suntem indemnati sa fim sceptici – adica nomazi fara convingeri, privind nepasatori cum, in asteptarea marelui cutremur, s-au pus ei pe clatinat lumea din jur!

Intrebarea timida, daca lupta la care asistam si despre care vedem ca se poarta fara manusi si menajamente – intre fostii comunisti si fosta securitate -, ar reprezenta poate sfarsitul unei epoci triste, include de fapt speranta ca notiunea de “clatinare” si cea de “clatire” ar putea avea totusi o radacina comuna.

Imi place sa cred ca nu suntem un popor de tradatori saltareti (desi stramosii au fost preocupati de tema tradarii incepand cu primele balade iar “solutia imorala” e astazi inca firesc acceptata) si nici nu putem fi corupti la scepticism … dar trebuie sa recunostem in discursul “celor de la butoane” ca se mizeaza mult pe prostia si intunericul care s-au inghesuit in fibra acestui neam, dupa 1948.

Sa ne apreciem conducatorii si sa-i alegem – dupa tipul de intrebare pe care-l adreseaza poporului: unii vor doar sa-l conduca, iar altii ar trebui sa-l ridice …

Pe acestia din urma, inca, ii mai asteptam :-)!