– Auzi, Tată – ce e mai important pentru noi, oamenii? … răsăritul fiecărei zile sau sosirea tumultoasă a primăverii ca anotimp al înnoirii?

– Fiul meu, zic să ne bucurăm de fiecare zi ce ne este dată, ca de un dar … și să rămânem peste anul întreg cu acel gust al revoluției, al profundei reînnoiri, pe care primăvara cu adevărat îl oferă naturii terestre a omului, într-o simfonie presărată cu marșuri triumfale a noului spectaculos care învinge asupra vechiului, ca lege a firii … Noutatea se poate da în spectacol, înnoirea însă – e o treabă foarte serioasă!

(Fragment dintr-o viitoare posibilă carte – ”Dialoguri imaginare cu Tata”)

Când ne referim la sclavie, ne face plăcere să spunem că odată cu apariția creștinismului, vechiul sistem al orânduirii antice a luat sfârșit. Ne place să ne referim la sclavagism ca la ceva foarte vechi, uitând că lumea ”liberă” l-a cunoscut până recent, în diferite forme prelungite: amintiți-vă de războiul de secesiune în America, sau revedeți filmul ”Aferim!” pentru a degusta (la propriu) traiul robilor țigani de acum mai puțin de două veacuri, de prin aceste părți.

Pe vremea comunismului, circula o vorbă printre intelectualii care pactizaseră cu regimul, în special printre artiștii care erau ”obligați” să colaboreze pentru a-și întreține familiile…  ”Aliniații”, jucând în horă – spunând siropoasele lor poezii laudative, preamărind mediocritatea: Nu te gândi că tu te duci acolo pe scenă, e doar pijamaua ta care face cutare chestie, tu ești pijamaua ta și de aceea, nu-ți chinui conștiința cu întrebări inutile, nu te lua la trântă cu toți ceilalți – pentru că, nu-i așa? – nici unul dintre noi nu-i mai tare decât sistemul, etc.

Azi, aud în jurul meu chemări la răzvrătire pe care unii le îmbracă sub forma invitației la schimbări profunde. Și, ca de obicei, ni se spune că nefăcând efortul trădării unei cauze, nu putem ajunge să fim noi înșine.

Îmi dau seama însă că-n 1989 a fost (din păcate!) vremea petecelor noi, care s-au aplicat fără prea multe discuții interogative, asupra unui sac mult-prea-nvechit. Azi, vinul cel nou se revarsă în burdufe vechi și rezultatul este, din păcate, previzibil: se vor sparge, căci nici o schimbare care se vrea transformatoare, nu poate rămâne la suprafață …

Vrem schimbare? Atunci se cuvine să mulțumim lui Dumnezeu, care ne oferă înnoirea de zi de zi, dacă ne străduim îndreptarea pașilor spre Dreptatea și Adevărul Lui. Viața, dacă o socotim în minute – nu vom înțelege prea mare lucru din ea. Dacă o socotim în ani, rămânem la înțelegerea cronicarilor ce înșiră evenimente pe sfoară, poate spre lauda temporală a unei vremelnice orânduiri, însă oricum, seci. Viața, pentru a rodi și pentru a fi eliberatoare, poate fi trăită exclusiv … zilnic! În aceasta constă bucuria și speranța care ne cuprind odată cu fiecăre nou Răsărit … 

rasarit de soare

 


Oamenii judecă prin comparație și învață imitând – spunea Aristotel. De aceea, a călători presupune atât o expunere la surpriza descoperirilor, cât și un efort ulterior, de a aplica ceea ce crezi că merită schimbat în propria ta viață: descoperi (prin comparație) părțile bune ale celorlalți și încerci să le urmezi exemplul.

Dar pentru a rămâne în limitele raționalului, pentru a nu deveni un frustrat hipersensibil, este totuși bine să compari lucruri … comparabile! De pildă, dacă vom privi pozele de mai jos (făcute cu același aparat și în aceeași perioadă, desigur!) una – a blocurilor comuniste de pe bulevardul Iuliu Maniu din București si o alta, a centrului vechi al Varșoviei – vom compara lucruri incomparabile, deși e vorba tot de arhitectura urbei, deși e vorba tot de țări care au cunoscut comunismul …

Mult mai corect pentru propria noastră judecată ar fi să comparăm Cetatea Varșoviei (refăcută după al doilea război mondial), cu Cetatea Sucevei (cât au reușit să refacă din ea arheologii susținuți de fondurile europene). Și aceasta, nu pentru că ar fi fost o vreme când Moldova (lui Ștefan cel Mare) și Polonia lui Ioan Albert ar fi fost pe picior de egalitate (vezi Bătălia de la Codrii Cosminului)… ci pentru că merele și perele, deși sunt fructe, se pun pe cântar în pungi diferite!

Deși în ultimele două săptămâni nu am apucat să vizităm (chiar) toate statele UE-28, am reușit performanța unui drum al cunoașterii lung de 7.177 de kilometri prin: România (Ardeal), Ungaria, Slovacia, Polonia, Germania, Franța, Italia, Slovenia, Croatia, Serbia și din nou, România (Oltenia, Muntenia) care, sperăm noi! – ne va ajuta acum, la întoarcerea în țară, să vedem cu ochi mai limpezi marile și micile diferențe care există între statele europene, membre toate ale Uniunii dar aflate în diferite stadii de civilizație.

Dacă prin civilizație înțelegem ”cultura în acțiune”, atunci e cazul să ne bucurăm: în România avem atât de multe de recuperat … de la Ștefan cel Mare, încoace! Fondurile europene ar trebui alocate cu predilecție pentru recuperarea (și promovarea) trecutului, pentru că istoria este „magistra vitae”! Veți spune că istoria nu ne dă de mâncare. Dar măcar vom ști pe ce lume trăim – și vom ști să prioritizăm hărnicia noastră înspre talentul pe care fiecare popor îl are în mod particular, atât cât să nu ni se pară munca o corvoadă ci o plăcere!

Spor la treabă!

blocuri comuniste

cetatea varsoviei


In România – în special în orașele mari, profund marcate de arhitectura comunistă (blocurile, cutiile de chibrituri care ne strivesc responsabilitatea si libertatea individuală) – ne plângem uneori (probabil atunci când nu mai avem pentru ce altceva) – de prea mult gri.

Arhitecții ar trebui să se alieze cu psihologii pentru a analiza dacă acest gri are/n-are cumva un efect direct asupra minții și sufletului nostru, în sensul predispunerii lor la ”mohoreală” și/sau ”tristețe cernită” și că de aceea poate am uitat să zâmbim unii altora, am uitat civilitatea și civilizația: vezi Doamne, din pricina aspectului cetății.

Citind rezultatele unei asemenea cercetări, am primi poate indicații să privim partea optimistă a gri-ului (oamenii nu stau sub cerul liber, totuși!) sau am da o Lege care să oblige Primarii să le vopsească în culori mai vii … Stați puțin, asta s-a făcut deja (pentru anumiți vopselari) în sectorul 5 al Capitalei, și oamenii din Rahova de azi nu par mai veseli, dimpotrivă – au avut motive de întristare suplimentară, aflând condițiile în care unii edili s-au îmbogățit pe spinarea refacerii optimismului lor arhitectural.

Ca să concluzionez – și în România, privim gri-ul ca pe-o parte a trecutului nostru de care am vrea să scăpăm, dar nu prea știm cum.

În timpul acesta, în Orientul Apropiat, mai precis în Siria, orașele comuniste și-au ”rezolvat” problema gri-ului, îngropându-o și mai adânc în cenușiu, îndoliindu-o în pământiu. A fost scânteia de inspirație a unui artist turc – Oğuzhan Cin (o selectie a operei aici) – care m-a făcut să înțeleg că în Orientul Mijlociu anormalitatea pe care (și noi) o acceptăm tacit astăzi pune bazele unei generații de monștri, ale căror suflete sunt deformate de perceperea zilnică, prin simțuri – a realităților molozului din jurul lor.

Când vor pleca spre Europa sau aiurea în lumea largă, acești ”oameni suferinzi de boală nevăzută” – semeni ai noștri dar mai gri la suflet decât noi – o vor face, purtând în suflet întrebări fără răspuns și suferință de neimaginat. Rolul artistului turc tocmai a constat în asumarea unor imagini contrastante, care pun în evidență prăpastia între normal și anormal. Noi, dacă avem urechi de auzit – ar trebui să ne întrebăm: ce se va alege de copiii aceștia, când vor fi mari?!

Problema gri-ului, atunci când trecem de la simțuri la lucrurile spirituale – e că nu poate fi rezolvată prin îngropare. Ea rămâne să ne frământe o viață întreagă, pentru că sufletele – nu-i așa? -sunt din alt aluat …

 

 

 


Principiul este cauza generatoare, ceea ce pune în mişcare lucrurile, le aduce din nefiinţă la suprafaţa întâmplării lor.

Noi – oamenii de rând – putem observa cu mai multă sau mai puţină atenţie, pricepere şi inspiraţie doar condiţiile în care diferite întâmplări au loc. Pe baza acestor observaţii putem trage uneori concluzii greşite, căci condiţiile sunt acelea care fac ca principiile să “întârzie” sau să “grăbească” în manifestarea lor. Dar cei care credem, ştim că principiul se va aplica întotdeauna – fie mai devreme, fie mai târziu -, el nu ţine cont de felul subiectiv în care percepem noi trecerea timpului.

Astăzi punem în discuţie “principiul generaţiei frânte” la români, în epoca lor contemporană.

Sigur, pentru a fi principiu, el trebuie să se aplice universal: adică tuturor popoarelor din toate epocile istorice. Însă nu cunoaştem până în detaliul simţirii întreaga istorie a lumii în mod egal: suntem români, să ne concentrăm mai întâi asupra noastră încercând apoi să extrapolăm, dacă vom avea ce.

Epoca contemporană a românilor începe cu Marea Unire de la 1918. Vom putea spune despre generaţia care a înfăptuit-o, că este generaţia Marii Uniri. Ei sunt aceia care au trăit sub spectrul primului război mondial. Înainte de momentul istoric care i-a definit, au cunoscut bine “jugul maghiar şi german”. După, au trăit miracolul unităţii naţionale.

Generaţia interbelică – este cea ale cărei aripi au fost frânte de al doilea război mondial. Soarta ei a fost de a parcurge drumul înapoi, de la cald la frig, de la românism la anti-românism, de la afirmarea identităţii naţionale, la negarea acesteia. Au “primit pe tavă” o ţară mândră şi au fost forţaţi să o predea cotropitorului străin. Înainte, au cunoscut democraţia iar după, dictatura.

Generaţia comunistă – este cea care a pactizat cu duşmanul până la aparenta rescriere a ADN-ului, este generaţia dominată de frică deşi nu a cunoscut războiul decît din poveştile părinţilor. (Poate că poveştile despre război sunt mai grozave decât războiul însuşi?) Această generaţie s-a frânt la Revoluţia din 1989, între un “înainte-comunist” şi un “după-capitalist”.
O extensie a comuniştilor suntem şi noi, generaţia post-decembristă, care mai avem suficiente amintiri despre un trecut cartelat, în care aveam acces raţionalizat la alimente şi programe de televiziune. Cei care ne-am născut în anii 60-70 ai secolului trecut, avem un “înainte-socialist” pe care îl putem contrapune comparativ pentru înţelegerea libertăţilor care au venit “după”.

Principiul “generaţiei frânte” – dacă ar fi ca el să existe cu adevărat -, s-ar aplica generaţiei post-post-decembriste (adică celor născuţi după 1990), astfel: vremea marii confruntări care le va influenţa destinul şi le va da un nume propriu, va veni şi pentru ei – atunci când  toate condiţiile vor fi împlinite. Deocamdată nu au cu ce compara prezentul pe care-l consumă în galop, însă atunci când el se va încărca suficient de trecut, explozia -inevitabil- se va produce … Pentru că toţi, în toate timpurile avem nevoie să comparăm istoria pentru a o înţelege  într-un “înainte” şi un “după”: fiecare generatie are nevoie de un test al istoriei, prin care sa se inteleaga pe sine si rostul sau in succesiunea fireasca a vremurilor.


Bombardamentul mediatic la care este supusa ratiunea noastra in acest an – ne determina afirmatia ca suntem invitati sa devenim un popor de sceptici, care se-ndoieste de tot.

Adica, vorba lui Kant, oameni din aceia care nu suporta sub picioare pamantul stabil al certitudinilor, implicit nu au cum sa-si doreasca a construi in viata lor mai mult de-un cort, caci firea lor ii porneste mereu spre alte pasuni, mai verzi … spre “mai bine” din pricina ca “si aici e rau” (sau “nici aici nu-i suficient de bine”).

Suntem indemnati sa fim sceptici – adica nomazi fara convingeri, privind nepasatori cum, in asteptarea marelui cutremur, s-au pus ei pe clatinat lumea din jur!

Intrebarea timida, daca lupta la care asistam si despre care vedem ca se poarta fara manusi si menajamente – intre fostii comunisti si fosta securitate -, ar reprezenta poate sfarsitul unei epoci triste, include de fapt speranta ca notiunea de “clatinare” si cea de “clatire” ar putea avea totusi o radacina comuna.

Imi place sa cred ca nu suntem un popor de tradatori saltareti (desi stramosii au fost preocupati de tema tradarii incepand cu primele balade iar “solutia imorala” e astazi inca firesc acceptata) si nici nu putem fi corupti la scepticism … dar trebuie sa recunostem in discursul “celor de la butoane” ca se mizeaza mult pe prostia si intunericul care s-au inghesuit in fibra acestui neam, dupa 1948.

Sa ne apreciem conducatorii si sa-i alegem – dupa tipul de intrebare pe care-l adreseaza poporului: unii vor doar sa-l conduca, iar altii ar trebui sa-l ridice …

Pe acestia din urma, inca, ii mai asteptam :-)!