În cele din urmă, e o chestiune care ține de adevăr și de cunoaștere: de aceea suntem numiți ”vase” în teologia creștină (Sf Pavel) – pentru că ținem în noi, ”la păstrare”, o cantitate de informație suficientă pentru ca generația viitoare să se poată dezvolta, înnoind lumea de pe umerii noștri.

Punem și de-punem în noi, ”la păstrare”, informația necesară vieții – și suntem gata mereu să schimbăm această informație, confruntându-o cu cei din jur: și ei au informațiile lor … atât noi cât și ceilalți ne dorim să știm: ce merită păstrat cu adevărat și ce poate fi aruncat peste bord, în neantul uitării? Ce merită să rămână pentru că este prețios – deci cu adevărat indestructibil, și ce ne încurcă pentru că ne ocupă inutil spațiul interior, cu forme neproductive ale imaginarului?

Adevărul este al meu – pentru că îl simt și-l ascult în mine. De ce ar avea nevoie de recunoașterea celor din jur? Oare pentru că am obligația morală de a-l transmite? Adică eliberarea mea nu e completă, dacă nu împărtășesc bucuria mea cu celălalt? Dar atunci, de ce-l întristez prin neînțelegere pe fratele meu, când mă vede bucuros?! Sau de ce încerc musai să-l conving de adevărul meu, iar dacă nu cedează – îl exclud? Pot coexista mai multe adevăruri, putem fi toleranți până la omogenizare?

Între puterea argumentelor rostite și a faptelor consumate este o prăpastie adâncă. Vă ascultăm deci, Domnule Președinte!

Oamenii din jur ne formează iar noi suntem parte din oamenii din jur ...

Oamenii din jur ne formează iar noi suntem parte din oamenii din jur …