În cele din urmă, e o chestiune care ține de adevăr și de cunoaștere: de aceea suntem numiți ”vase” în teologia creștină (Sf Pavel) – pentru că ținem în noi, ”la păstrare”, o cantitate de informație suficientă pentru ca generația viitoare să se poată dezvolta, înnoind lumea de pe umerii noștri.

Punem și de-punem în noi, ”la păstrare”, informația necesară vieții – și suntem gata mereu să schimbăm această informație, confruntându-o cu cei din jur: și ei au informațiile lor … atât noi cât și ceilalți ne dorim să știm: ce merită păstrat cu adevărat și ce poate fi aruncat peste bord, în neantul uitării? Ce merită să rămână pentru că este prețios – deci cu adevărat indestructibil, și ce ne încurcă pentru că ne ocupă inutil spațiul interior, cu forme neproductive ale imaginarului?

Adevărul este al meu – pentru că îl simt și-l ascult în mine. De ce ar avea nevoie de recunoașterea celor din jur? Oare pentru că am obligația morală de a-l transmite? Adică eliberarea mea nu e completă, dacă nu împărtășesc bucuria mea cu celălalt? Dar atunci, de ce-l întristez prin neînțelegere pe fratele meu, când mă vede bucuros?! Sau de ce încerc musai să-l conving de adevărul meu, iar dacă nu cedează – îl exclud? Pot coexista mai multe adevăruri, putem fi toleranți până la omogenizare?

Între puterea argumentelor rostite și a faptelor consumate este o prăpastie adâncă. Vă ascultăm deci, Domnule Președinte!

Oamenii din jur ne formează iar noi suntem parte din oamenii din jur ...

Oamenii din jur ne formează iar noi suntem parte din oamenii din jur …


Au fost momente cand am putut fi sinceri  cu noi insine…

Ipocritii sunt cei care una gandesc si alta spun (sau una fac si alta declara). De unde aceasta inclinare spre viata dubla? Cu ce masura putem defini raul pe care acest viciu il imprastie in lume? Se schimba  doar omul ipocrit dupa cum ii dicteaza interesul sau lumea in ansamblul ei devine mai rea prin lipsa de incredere generata de minciuna? Care e legatura dintre ipocrizie si criza – poate criza de identitate? Exista leac pentru ipocrizie? Se poate trai in afara sinelui adevarat? Cum sa ne purtam fata de ipocriti? Ce sa ne facem cu-atatia maestrii ai mondenitatii? …

Ma gandeam zilele trecute la securistii de ieri si la cei de azi: daca au ceva in comun sau le pot gasi firul rosu care sa-i lege, privindu-i din perspectivele istorice diferite ale dictaturii si democratiei. Cei de ieri, spuneau ca-si apara tara si in fond, trageau cu urechea la popor pentru stapanul care isi imagina ca ne poate controla gandurile. Cei de astazi spun ca sunt profesionisti, dar se ocupa prea mult cu gainarii politice. Si unii, si ceilalti nu au iesit din stadiul de sluga – iar asta, pentru ca au ales ca stapan banul – vorba lui Bob Dylan in albumul “Slow Train Coming”

Ipocrizia nu ar fi atat de rea, daca nu i-ar pune in contradictie pe oameni cu sinea lor. Pana intr-atata, incat acestia ajung sa uite cine sunt cu adevarat. Lumea deformata de ipocrizie este o lume lipsita de simtul realitatii, de bunul-simt. Ea devine o lume agresiva pentru cei care se incapataneaza sa traiasca in regimul monoton al adevarului, refuzand sa accepte duplicitatea identitara.

Intelegem fuga firilor sensibile, care se retrag din agresiva lume a mondenilor, care refuza discotecile si telenovelele, sau prima banca din biserica … le intelegem si nostalgia imaginarii unei lumi candva perfecte, cum ar fi Atlantida cea ascunsa in adancurile oceanului. Pentru ca acesti sensibili ramasi (sau ajunsi) la sinceritate si bun-simt stiu ca sub apa … nici râgâiala si nici pârtzurile nu pot trece neobservate! 

Iesirea din criza are ca etapa obligatorie mantuirea de fatarnicie. Trebuie sa ne intoarcem fata spre Atlandida, sa lepadam sensibilitatea care ne duce la izolare, si sa amendam pe cei care polueaza cu minciunile lor viata noastra cea de toate zilele.


… in mod normal, n-ar trebui.

Pentru ca in mod normal, ne dam seama cand cineva incearca sa ne manipuleze constiintele, si suntem gata sa trecem mai departe. Suntem gata sa iertam.

Da, dar atunci cand ne dam seama ca nu-si dau toti seama de intentia de manipulare a unuia, atunci simtim deranjul! Pentru ca stim cat de mult depindem in cadrul unei democratii, de majoritate …

De asemenea, simtim oboseala/plictiseala si dezgustul, atunci cand manipulatorul continua incercarile lui de a ne manipula – noi neavand alta solutie decat sa “mutam pe alt canal”. Adica, sa fugim! … ori, ne deranjeaza ca trebuie sa fugim dintr-un loc pe care il platim (cum e cazul abonamentelor la televiziunea prin cablu).

Cred ca manipularea se sparge neputincioasa de constiintele tari, acelea care stiu a se intreba asupra obiectivelor comunicarii celui care comunica ceva pentru a manipula. Adica gandul ascuns imbracat in vorbe mestesugite este dezbracat de o gandire agera.

Dar si cele mai tari constiinte obosesc, si se simt deranjate in situatia in care sunt inarmate permanent de platosa intrebarilor defensive de tipul “De ce-mi vinde mie tipul asta gogosile astea? Care e motivul ascuns pe care nu mi-l spune?” … Iata un soi de mind-set care ne deranjeaza, pentru ca nu e firesc sa stam tot timpul incordati, ca si cum toti cei din jurul nostru ar improsca numai cu … minciuni sau jumatati de adevaruri!

Ne intrebam, daca la nivelul societatii romanesti de astazi, incruntatura si supararea de pe chipurile oamenilor nu se datoreaza permanentelor incercari de manipulare la care suntem supusi? Si nu cumva, aceste jumatati de adevaruri cu care suntem bombardati, ne vor slabi auzul in cele din urma?

... jumatatile de adevar pot duce la tulburari grave de auz ...