În cele din urmă, e o chestiune care ține de adevăr și de cunoaștere: de aceea suntem numiți ”vase” în teologia creștină (Sf Pavel) – pentru că ținem în noi, ”la păstrare”, o cantitate de informație suficientă pentru ca generația viitoare să se poată dezvolta, înnoind lumea de pe umerii noștri.
Punem și de-punem în noi, ”la păstrare”, informația necesară vieții – și suntem gata mereu să schimbăm această informație, confruntându-o cu cei din jur: și ei au informațiile lor … atât noi cât și ceilalți ne dorim să știm: ce merită păstrat cu adevărat și ce poate fi aruncat peste bord, în neantul uitării? Ce merită să rămână pentru că este prețios – deci cu adevărat indestructibil, și ce ne încurcă pentru că ne ocupă inutil spațiul interior, cu forme neproductive ale imaginarului?
Adevărul este al meu – pentru că îl simt și-l ascult în mine. De ce ar avea nevoie de recunoașterea celor din jur? Oare pentru că am obligația morală de a-l transmite? Adică eliberarea mea nu e completă, dacă nu împărtășesc bucuria mea cu celălalt? Dar atunci, de ce-l întristez prin neînțelegere pe fratele meu, când mă vede bucuros?! Sau de ce încerc musai să-l conving de adevărul meu, iar dacă nu cedează – îl exclud? Pot coexista mai multe adevăruri, putem fi toleranți până la omogenizare?
Între puterea argumentelor rostite și a faptelor consumate este o prăpastie adâncă. Vă ascultăm deci, Domnule Președinte!
Oamenii din jur ne formează iar noi suntem parte din oamenii din jur …
Calin Diaconu 