Societatea de azi este fragmentată, ne spune Papa Leon – și, privind în jurul nostru, constatăm fără prea mare efort, incendiile multiplelor adversități. Războaie, neliniști economice, neîncredere generalizată. Avem senzația că lumea își schimbă înfățișarea mai repede decât îi putem noi înșine descifra sensul.
În graba accelerată, riscul ca omul interior să se fragmenteze și el, a devenit o realitate care necesită atenția medicilor sufletului.
O parte din mine muncește, alta se teme că un robot îi va lua locul, iar alta încearcă să țină pasul cu vremurile … când mai am vreme …
… să privesc – de exemplu – tabloul pictat de van Gogh într-o perioadă a recuperării sale din boală? Probabil că îl va fi dedicat fratelui său, Teo. Dar … cine pe cine ajută?!
Gândim la viața noastră interioară, care este tot mai des însoțită de prezența inteligenței artificiale. Am ajuns să-i cerem cuvinte, explicații, sfaturi; uneori îi încredințăm frământări pe care încă nu le-am spus nici măcar unui prieten.
Ce loc îi facem acestui presupus alter ego digital în intimitatea conștiinței noastre? Sau nu cumva sunt roboții – tocmai acei bandiți care apar în pildă, dar nu au mai avut loc în tablou (scena jafului a avut loc înainte, noi vedem doar efectele… și înțelegem osmoza reacției de compasiune).
Instrumentul e bun, să recunoaștem: ne poate ajuta să ne ordonăm gândurile. Dar vor rămâne la noi, așa cum am mai spus: întrebările (care acum se cheamă prompturi), lectura (cititul clasic – sau ascultatul textului sub formă de podcast, dacă ne obosesc ochii) și mai ales, semnătura mesajului pe care ni-l asumăm și pentru care vom fi în măsură să oferim eventuale clarificări. La acestea trei, să adăugăm – spre binele nostru (sic!) – o a patra dimensiune: caritatea. Popasul și pasul către celălalt, dincolo de propriul meu interes!
Altfel spus: odată cu libertatea pe care ne-o oferă (tentant!) noul instrument, să acceptăm o creștere a responsabilității. Așa funcționează această pereche de termeni. A rămas în seama noastră să judecăm, să alegem și să răspundem pentru ceea ce facem.
Și încă ceva. Dacă munca ne-a devenit mai ușoară, poate merită să ne întrebăm: cui îi dăruim timpul câștigat?
Aceasta ar putea fi una din întrebările foarte omenești, în epoca roboților. Bătălia pe timpul nostru liber nu e deloc nouă. Ea a început odată cu generalizarea timpului plătit și cu industria „entertainmentului” — adică a distracției ușoare, relaxante … — prezentată ca panaceu al refacerii necesare muncitorului.
Suntem într-o „economie a atenției” (care ne amintește că stopping power-ul reclamelor e un indicator măsurabil …), problema e că nu mai găsim timpul să-i acordăm o minimă atenție celui de lângă noi …
Unde s-a ascuns compasiunea?
Constat că frica de înlocuire (teama de a nu mai fi de folos) a ajuns la tot mai multe profesii, prin filtrul întrebării de control: „meseria mea va mai exista mâine?” Înainte de a ne entuziasma în legătură cu viitorul luminos, bunul simț ne cere să participăm la această îngrijorare reală a societății aflată în chinurile transformării rapide …
Ce bine că demnitatea unei persoane nu se măsoară în numărul de sarcini executate într-un minut!
De ce ar trebui să exersăm zilnic disponibilitatea de a face loc binelui celuilalt în propriile noastre preocupări?
Am putea începe prin a spune că există ceva și dincolo de propriul interes. Rădăcina carității, în înțelegerea creștină, ne învață că iubirea primită de la Dumnezeu ne cheamă să-l iubim pe aproapele. Din această iubire învățăm să vedem o persoană acolo unde graba ne arăta numai un obstacol, un solicitant, un necunoscut.
Nu ni se cere să așteptăm ziua în care vom avea destui bani, destul timp și o viață perfect rânduită pentru a începe să facem binele.
Putem începe cu un zâmbet, care descrețește o frunte?
La Milet, înainte de a-și continua drumul spre Ierusalim, Sfântul Pavel îi cheamă pe prezbiterii Bisericii din Efes. Despărțirea are gravitatea întâlnirilor în care oamenii simt că nu se vor mai vedea. Le amintește osteneala sa, îi îndeamnă să-i sprijine pe cei slabi și îi încredințează lui Dumnezeu și cuvântului harului Său, care îi poate zidi sufletește. În acest rămas-bun păstrează și cuvintele Domnului Iisus:
„Mai fericit este a da decât a lua.”
(Faptele Apostolilor 20,35) USCCB
Trăim vremuri în care am face bine să ne gândim la parabola bobului de muștar și încrederea în primul pas, în începuturile cu rezultate încă îndepărtate și nevăzute. O împăcare poate începe cu un salut. O prietenie, printr-o întrebare. Curajul unui om, prin faptul că altcineva i-a spus: „Hai, încercăm împreună.”
Nu știm ce înseamnă gestul nostru pentru celălalt. Iar această necunoaștere e bună, fiindcă ne păstrează curați de ispita de a contabiliza binele.
Așa cum ne învață Bunul Samaritean. Caritatea începe atunci când ne oprim și facem pasul către celălalt.
Leave a Reply