A fost odată o vreme în care regii împărățeau și împărțeau dreptatea pe pământ. Unși pe cap cu mir de către oameni cu viziune îngăduită și aflați în legătură directă cu Unicul Creator (adică fiind sub ascultare desăvârșită față de Cineva superior și legați de Divin până la asumarea în ființă a Legii) acești regi cunoșteau greutatea Cuvântului lor și-l foloseau cu chibzuință.

Unul dintre ei, Solomon – a fost pus la încercare de multe ori, și cu toții am reținut dramatica poveste a pruncului cu două mame. ”Cum să faci dreptate pruncului, omorându-l?” – ne-am întreba îngroziți, azi. Pentru că azi – ca și atunci -, alergăm după senzațional și după știri care să cutremure carnea noastră (de parcă ar veni cutremurul atunci când avem noi chef de el).

Dreptatea pruncului nu putea fi însă decât aceasta: ca cel mic și neajutorat, să fie adus înapoi la pieptul adevăratei sale mame. La sânul unicei sale mame – știut fiind, atunci ca și acum, că un copil nu poate avea două mame naturale. Adevărul – care la Dumnezeu e Unul, la oameni poate fi cu dublă măsură, pentru că oamenii sunt cei care trag de adevăr, să-l rupă, să întindă coarda – fiecare bucurându-se de fărâma sa, chiar dacă-i inertă.

Singurul Adevăr Viu e Acela care trăiește prin sine însuși, care nu are nevoie nici de dreptatea și nici de recunoașterea oamenilor. 

Suntem deci în plin scandal al unei succesiuni (a se citi ”demiteri”) la Liceul German din București. Fiecare trage de Școală, după bunul lui plac și după ceea ce simte că i s-ar potrivi mai bine. Revoluție, la doar câteva luni înainte de terminarea încă unui an școlar: cine și de ce nu a mai avut răbdare până-n vară? Suntem dependenți de circ sau doar incapabili de a ne imagina că măsurile discreționare nu-și mai au locul într-o lume civilizată?! Că avem datoria, ca oameni cu autoritate și conducători responsabili, să justificăm și să argumentăm deciziile noastre, făcându-le indiscutabile, înainte de a rupe copilul în două? Că putem – ca pe vremea lui Solomon -, ridica sabia, dar tot ca el, avem obligația de a analiza atent și obiectiv reacțiile mamelor implicate?!

Cu ce m-am ales eu personal, de pe urma acestui scandal?

În primul rând, ca unul din părinții cu doi copii în această Școală, ar trebui să le mulțumesc pentru nesomnul meu de-acum inițiatorilor, pe care-i bănuiesc a fi niște păpuși mânate fie de orgolii proprii … sau alte interese partinice. Căci fără măsura tupeului lor de a împărți lumea în ”etnici germani” și ”români vorbitori de germană”, aș mai fi dormit poate o vreme, liniștit … Așa însă, chinuit de întrebări existențiale, mă uit în oglindă și mă-ntreb într-una din limbile neutre, hai să luăm engleza de pildă: WHO … AM I?

Întrebare fundamentală, filosofică – nu? Iar pentru un absolvent de liceu german din București, cu atât mai grea.

Pentru că obișnuim să ne placă ceea ce știm, nu de puține ori mi-am netezit drumul spre conștiință cu o întrebare ajutătoare: CE ȘTII TU SĂ FACI (MAI BINE), MĂI CĂLINE? La care răspunsul venea, invariabil și convenabil – ”ȘTIU SĂ VORBESC LIMBA GERMANĂ …” pentru că era un bun început, nu porneam în enumerare chiar de la zero și mai era ceva important: era adevărat.

Adevărul proprietății unor cunoștințe de limbă însă nu au făcut din mine,  niciodată, un etnic german și nici nu m-au înstrăinat de originea latină a neamului meu. De aceea, mă rog să le dea Dumnezeu sănătate și multă putere de muncă celor care au provocat schimbarea de-acum, în plin semestru școlar (nu de alta, dar se putea realiza la sfârșitul lui Iunie, elegant și fără tămbălău!). Așa însă, atenție iubiților!,  îi vom ține minte – pentru că intrarea în scenă și-au făcut-o suficient de zgomotos pentru ca noi să o reținem.

Mai mult, acuma știm că în universul vorbitorilor de limbă germană există nuanțe clare, în limita cărora vom dialoga de-acum înainte, astfel:

  1. sunt mai întâi, nemții din Germania. Cei care s-au născut acolo și trăiesc acolo, ca Frau Merkel, de pildă;
  2. sunt mai apoi nemții din Estul Europei (a existat un ”Drang nach Osten” și așa au ajuns, începând cu veacul al XIII-lea, sașii în Transilvania – care au ajuns să poarte denumirea de Rumäniendeutsche, adică etnici germani de naționalitate română) – ca domnul Johannis, de pildă;
  3. apoi suntem noi, românii absolvenți de Liceu German (un fel de tolerați ai toleraților!) – care avem un certificat de vorbitori, pe care l-am fi obținut probabil și de la Casa de Cultură Schillerhaus (dar n-ar fi fost cunoștințele atât de relaxat obținute în cei 12 ani de studiu în limba germană), ca domnul Diaconu – aici de față, scuzați comparația cu cei de mai sus.

Cum s-a ajuns într-o asemenea situație? Cum am ajuns eu, care n-am supt limba germană de la sânul Mamei, să citesc pe Goethe fără dicționar alături? De ce au mai rămas atâta de puțini etnici germani într-o țară în care la un moment dat reprezentau a treia națiune (și a doua ”conlocuitoare”, după maghiari)? Cu ce i-a atras patria-mamă sau de ce i-a gonit patria-adoptivă? Cum își vor regăsi ei rolul și rostul acolo și aici, care e menirea și poziția printre noi, majoritarii care-i sufocăm cu miticismele și balcanismele noastre? Sunt întrebări pe care nu îmi propun să le răspund, decât poate la finalul mandatului primului nostru Președinte de etnie. Și sper, spre binele nostru – al tuturor – să avem ce povesti: în special povești de succes și schimbări care s-au făcut … în bine!

Până atunci, permiteți-mi să ridic o cupă de șampanie pentru cei care-au venit călare pe-o decizie arbitrară, urându-le succes în activitate și nutrind speranța că Liceul German din București va rămâne, în continuare al Elevilor, Profesorilor, Părinților și … Absolvenților lui. Ah, da! … și al Ministerului, pentru că – fără Inspectorat, unde am fi fost noi astăzi?!

P.S. Sunt atât de calm, din două motive. În primul rând, fiindcă am intrat în Postul Paștelui și la creștini aceasta este o perioadă a iertării și un timp de meditație asupra decrepitudinii existenței noastre în această Vale a Plângerii. În al doilea rând, pentru că aceste bulversări ne-au prins în clasa a 5-a și a 9-a. Dar nu pot să nu mă-ntreb, cum aș fi reacționat ca Părinte, dacă mi-ar fi fost copiii în ani terminali?! 

johannis si reforma