IMG_2953

De azi începând, atenția noastră se îndreaptă spre EURO 2016 – și cred că e pentru prima oară când României îi revine onoarea să deschidă balul. Drumul până în Franța ne-a dat prilejul unor gânduri fragmentate, pe care le împărtășim mai jos … diseară la Paris, v0m scrie încă o pagină de istorie!

Jurnal de Euro 2016

Pornim din Oradea în dimineața zilei de luni, 6 iunie. Sunt multe drumurile care duc la Roma și parcă mai multe cele care ne vor duce la Paris. Avioanele elimină opțiunile, nu permit abateri de la ruta convenită – protocolul dintre aeroporturi poate fi un exemplu pentru diplomați și oameni de afaceri, de-o potrivă. În schimb, mașina îți permite luxul unor abateri de la traseu. Apreciem sistemul de navigație, mai ales atunci când știi unde vrei să ajungi …

Luni, 6 Iunie

Primii kilometri spre Paris îi facem legați de rezultatul alegerilor. Adevărați suporteri care am plecat din România pentru a o susține acolo unde vor avea loc confruntările pe viață și pe moarte, simțim că poporul a dat, prin votul de la locale – câteva semnale clare, legate mai ales de percepția socială asupra furtului. Pe Vanghelie, nu l-au crezut și nu a mai câștigat. Pe Olguța au declarat-o nevinovată craiovenii și se poate ocupa în continuare de construcția unui stadion binemeritat.

Ne-am propus pentru azi nu mai puțin de 620 km – atâta drum e între Oradea și Cracovia. Drumul trece obligatoriu prin Ungaria, dar vom trece și prin Slovacia și ne abia apoi vom descoperi miracolul polonez. Slovacia e o țară a brazilor – și prin trecerea la Euro, parcă s-a ieftinit totul în jur. Acest lucru devine evident în momentul în care nu ne vine să credem că 9 bărbați mănâncă și beau cu 80 de Euro, pe săturate (la Koliba din Stara Lubovna, pe valea râului Poprad).

Dar oamenii judecă prin comparație, și abia după ce intrăm în Polonia realizăm sărăcia Slovaciei. Sau hărnicia polonezilor. Sau abilitatea de a consuma fonduri europene. În regiunea Nowy Sacz îți poți găsi o pensiune pentru concediu, într-o lume curățită de pet-uri, ceea ce – să recunoaștem – e mai mult decât lumea curățată de comunism. Calitatea vieții depinde de felul în care ne îngrijim de terenul din fața curții noastre, fiecare are grijă de cei câțiva metri – pentru că împreună, dau imaginea unei voințe sociale, singura care poate mișca inerțiile din loc.

De-atâta alb-roșu, polonezii pot fi acuzați de dinamovism, dar ei își arată iubirea față de țara lor prin curățenia pe care și-o autoimpun. Pentru a ne întoarce la alegeri, la rostul și rezultatele lor – adevărata revoluție este aceea a oamenilor gospodari, care să vor ști să impună ritmul schimbării întregului prin exemplul individual.

Marți, 8 Iunie 2016

Cunoaștem Polonia prin autostrăzile ei și ne întrebăm asupra proiectelor de infrastructură ca semn de civilizație: de ce sunt importante? De ce-ar fi, la o adică, semn al potenței economice al unei țări – numărul de benzi pe-o stradă? E simplu, mai ales dacă raportăm la viteza noastră de deplasare: autostrada e o economie de timp, iar timpul înseamnă bani. Pe de altă parte, fără străzi – în ziua bolizilor performanți de astăzi, e greu să te miști. Autostrăzile sunt acelea care dau sens dezvoltării orașelor – care devin adevărate noduri logistice, înconjurate la distanță potrivită de aceste centuri de beton, care asigură fluxul și refluxul unei circulații care seamănă foarte mult cu cea sangvină. Orașele românești (în special Bucureștiul cu întârziata lui spargere spre Vest), vorbesc despre întârzieri istorice ale unui popor care nu a văzut beneficiile pe termen lung.

Să fi fugit românii într-atâta de comunism, încât să nu mai identifice solidaritatea care e necesară proiectelor comune? Să refuze interesul pentru o participare colectivă la proiecte de anvergură cum sunt, la urma-urmei, autostrăzile? Să fi ajuns într-atâta de individualiști, încât cei fără carnet sau fără mașină să fie dezinteresați și să se opună cu succes, atâția ani – unei normalități și unui progres de care am fi beneficiat toți?

Nu apucăm să tragem concluziile legate de autostrăzi, că ajungem la Auschwitz-Birkenau, lagărul de concentrare inventat de naziști în al doilea război mondial. Inițial pentru polonezi, apoi pentru evreii și țiganii din întreaga Europă, pentru dizidenții politici … Nu e un muzeu, ci un memorial: e un loc destinat generațiilor viitoare, care se vor minuna de absurdul suferinței unei epoci a urii și războiului. Blestemul polonez – acest popor care a fost sfâșiat fără milă între Marile Puteri avide de expansiune, avea să se materializeze în anihilarea lor reciprocă: rușii și nemții s-au omorât unii pe ceilalți în mod sistematic. Ne aducem aminte de Sighet – unde ura de rasă a coborât parcă o treaptă mai jos, prin inventarea urii față de intelectuali.

Seara ajungem la Schoenefeld – lângă Berlin, pentru a mai avea timp să vizităm o Biserică Evanghelică … unde Isus a fost dat jos de pe cruce, pentru ca fiecare din noi să-i putem lua locul.

Miercuri, 9 Iunie 2016

Pentru că Schoenefeld este un fel de Otopeni al Berlinului, ne e ușor să ajungem în centru – vizităm Arcul de Triumf al nemților, care se cheamă Poarta Brandenburg și facem poze cu Parlamentul (Reichstag-ul), dedicat pe frontispiciu ”poporului german” (”DEM DEUTSCHEN VOLKE”), cât să avem timp pentru a medita asupra dativului în politică: anume cui sunt adresate eforturile politicienilor (în latină – qui prodest? cui folosește?) …

Berlinul ridică probleme filosofice atât pentru nemți cât și pentru europeni, deopotrivă. De pildă – nemții, prin existența resturilor de zid își vor aduce aminte mereu de faptul că ”există o posibilă soluție ultimativă”, aceea de a fi împărțiți între marile puteri – dacă nu vor înțelege să împartă împreună cu acestea conducerea lumii în general și a Europei în special. În imediata apropiere a simbolurilor berlineze – sunt însă două momente arhitecturale propuse admirației trecătorului: Ambasada Statelor Unite și Monumentul ridicat în memoria evreilor omorâți în Europa. Într-un anumit fel, nemții sunt încă un popor ocupat. Chiar dacă zidurile fizice s-au dărâmat, mințile oamenilor se eliberează mai greu, pentru că procesul mental necesită nu numai ordine/dispoziții exterioare, ci mai ales înțelegerea pe care ți-o dă un interior mobilat de iubire pentru celălalt. Nemții au de învățat iubirea, la fel ca noi toți ceilalți.


”Moștenirea trecutului” e o expresie de care ne-am săturat, pentru că politicienii români – în lipsă de idei, cunoștințe și interes – s-au obișnuit să paseze vina de la unul la celălalt și-apoi cu toții-n cor, pe comuniștii cărora, de fapt, le-au succedat la putere.

Cu alte cuvinte: ”Fraților, iubiții mei compatrioți, (și dragă dom’ Semaca!) nu trageți, domnilor! Nu suntem noi de vină pentru situația imposibil de guvernat sau legiferat … E trecutul, fraților! E istoria de vină pentru prezentul nefericirilor noastre!” 

Oricât de mult ne-am fi săturat să ascultăm lamentările unor incapabili de mai mult, e totuși prea mult adevăr în această expresie pentru a o lua în râs. Nici nu o putem trece cu vederea, deoarece deosebirile în EUROPA sunt structurale, nu sunt de ieri de azi și nu ne privesc numai pe noi.

De când cu EU-28, avem din partea vrednicilor birocrați de la Bruxelles și Strasbourg o serie de instrumente prin care putem privi realitățile europene mai de-aproape. Un asemenea ”șubler” este site-ul EUROSTAT, acolo unde se adună spre prelucrare și vizualizare (transparentă și gratuită!) raportările (unitare) ale conducerilor statelor membre.

Fiecare stat din Uniune dă de știre Bruxelles-ului, despre ce-a mai făcut (ce-a mai ouat!) – iar Bruxelles-ul hotărăște ce e de făcut în continuare. Am spune că avem, de când cu Eurostat-ul, un cor al cotcodăcelilor atent dirijate, în speranța că vom folosi mai bine colesterolul din ouă. Mie îmi aduce aminte treaba asta de Comitetul de Stat al Planificării …, dar trebuie să recunoaștem marele progres tehnologic și să împărtășim satisfacția că azi ne este permis să tragem cu ochiul, în mod transparent!

O asemenea hartă (informativă) v-o prezentăm mai jos, nu pentru a ne liniști unii pe alții că ”uite, nici aceia nu o duc mai bine!” – ci pentru a reflecta împreună asupra unui concept lansat de unul dintre cei mai importanți istorici ai secolului al XX-lea, Fernand Braudel: ECONOMIA ”UNIVERS” – (”Timpul Lumii”, Editura Meridiane, 2 vol, 1989).

Imaginea de mai jos reflectă existența în UE -28, a unui centru puternic dezvoltat și a unor extreme sărace. Radiografia folosește raportările din 2015:  s-a împărțit produsul intern brut al euroregiunilor, la numărul lor de locuitori. Dovadă a hărniciei? Nu cred, mai degrabă a întârzierii instalării capitalismului și a greutății (sau dezinteresului?) cu care Europa bogată avansează spre extreme. 

Unii – cei care consideră problema integrării europene rezolvată odată cu semnarea documentului de aderare – sunt de părere că arhitectura europeană a viitorului va depinde foarte mult de felul în care vom ști să batem la ușa Rusiei și a Turciei. Europa va fi cu adevărat puternică, după ce va atrage (măcar într-un parteneriat funcțional) cele două foste imperii cu care se învecinează, la Est – în ”ideea de Europă”.

Având în ADN-ul lor gena cuceritorilor – și putând fi bănuită pe bună dreptate de planuri expansioniste, știm că Europa nu se va arunca spre Oceanul Atlantic (ca-n veacul al XVI-lea), ci se va orienta firesc, spre Răsărit. Deocamdată, Porțile Răsăritului îi sunt închise. Rusia și Turcia, dacă vor ști să-și împartă (pardon, să rezolve!) problema Siriei, vor întări o alianță naturală care le va conferi puterea de a negocia fiecare steguleț al unei eventuale aderări la o cauză europeană.

Oricât de tentantă ar fi extinderea spre Est, Bruxelles-ul ar trebui să se concentreze pe propria sa grădină. Prioritar ar fi să-și ajute în mod cât mai eficient zonele sângerânde de sărăcie, care în radiografia de mai jos se văd foarte bine: sudul Italiei, Grecia, Portugalia, Spania, întregul fost ”lagăr socialist” – ar trebui să fie zonele prioritare ale EU! Nu,ne bucurăm dar nici nu suntem, noi românii singurii ”săraci” la scara economiei noastre … europene!

Saraca Europă bogată


A fost odată o vreme în care regii împărățeau și împărțeau dreptatea pe pământ. Unși pe cap cu mir de către oameni cu viziune îngăduită și aflați în legătură directă cu Unicul Creator (adică fiind sub ascultare desăvârșită față de Cineva superior și legați de Divin până la asumarea în ființă a Legii) acești regi cunoșteau greutatea Cuvântului lor și-l foloseau cu chibzuință.

Unul dintre ei, Solomon – a fost pus la încercare de multe ori, și cu toții am reținut dramatica poveste a pruncului cu două mame. ”Cum să faci dreptate pruncului, omorându-l?” – ne-am întreba îngroziți, azi. Pentru că azi – ca și atunci -, alergăm după senzațional și după știri care să cutremure carnea noastră (de parcă ar veni cutremurul atunci când avem noi chef de el).

Dreptatea pruncului nu putea fi însă decât aceasta: ca cel mic și neajutorat, să fie adus înapoi la pieptul adevăratei sale mame. La sânul unicei sale mame – știut fiind, atunci ca și acum, că un copil nu poate avea două mame naturale. Adevărul – care la Dumnezeu e Unul, la oameni poate fi cu dublă măsură, pentru că oamenii sunt cei care trag de adevăr, să-l rupă, să întindă coarda – fiecare bucurându-se de fărâma sa, chiar dacă-i inertă.

Singurul Adevăr Viu e Acela care trăiește prin sine însuși, care nu are nevoie nici de dreptatea și nici de recunoașterea oamenilor. 

Suntem deci în plin scandal al unei succesiuni (a se citi ”demiteri”) la Liceul German din București. Fiecare trage de Școală, după bunul lui plac și după ceea ce simte că i s-ar potrivi mai bine. Revoluție, la doar câteva luni înainte de terminarea încă unui an școlar: cine și de ce nu a mai avut răbdare până-n vară? Suntem dependenți de circ sau doar incapabili de a ne imagina că măsurile discreționare nu-și mai au locul într-o lume civilizată?! Că avem datoria, ca oameni cu autoritate și conducători responsabili, să justificăm și să argumentăm deciziile noastre, făcându-le indiscutabile, înainte de a rupe copilul în două? Că putem – ca pe vremea lui Solomon -, ridica sabia, dar tot ca el, avem obligația de a analiza atent și obiectiv reacțiile mamelor implicate?!

Cu ce m-am ales eu personal, de pe urma acestui scandal?

În primul rând, ca unul din părinții cu doi copii în această Școală, ar trebui să le mulțumesc pentru nesomnul meu de-acum inițiatorilor, pe care-i bănuiesc a fi niște păpuși mânate fie de orgolii proprii … sau alte interese partinice. Căci fără măsura tupeului lor de a împărți lumea în ”etnici germani” și ”români vorbitori de germană”, aș mai fi dormit poate o vreme, liniștit … Așa însă, chinuit de întrebări existențiale, mă uit în oglindă și mă-ntreb într-una din limbile neutre, hai să luăm engleza de pildă: WHO … AM I?

Întrebare fundamentală, filosofică – nu? Iar pentru un absolvent de liceu german din București, cu atât mai grea.

Pentru că obișnuim să ne placă ceea ce știm, nu de puține ori mi-am netezit drumul spre conștiință cu o întrebare ajutătoare: CE ȘTII TU SĂ FACI (MAI BINE), MĂI CĂLINE? La care răspunsul venea, invariabil și convenabil – ”ȘTIU SĂ VORBESC LIMBA GERMANĂ …” pentru că era un bun început, nu porneam în enumerare chiar de la zero și mai era ceva important: era adevărat.

Adevărul proprietății unor cunoștințe de limbă însă nu au făcut din mine,  niciodată, un etnic german și nici nu m-au înstrăinat de originea latină a neamului meu. De aceea, mă rog să le dea Dumnezeu sănătate și multă putere de muncă celor care au provocat schimbarea de-acum, în plin semestru școlar (nu de alta, dar se putea realiza la sfârșitul lui Iunie, elegant și fără tămbălău!). Așa însă, atenție iubiților!,  îi vom ține minte – pentru că intrarea în scenă și-au făcut-o suficient de zgomotos pentru ca noi să o reținem.

Mai mult, acuma știm că în universul vorbitorilor de limbă germană există nuanțe clare, în limita cărora vom dialoga de-acum înainte, astfel:

  1. sunt mai întâi, nemții din Germania. Cei care s-au născut acolo și trăiesc acolo, ca Frau Merkel, de pildă;
  2. sunt mai apoi nemții din Estul Europei (a existat un ”Drang nach Osten” și așa au ajuns, începând cu veacul al XIII-lea, sașii în Transilvania – care au ajuns să poarte denumirea de Rumäniendeutsche, adică etnici germani de naționalitate română) – ca domnul Johannis, de pildă;
  3. apoi suntem noi, românii absolvenți de Liceu German (un fel de tolerați ai toleraților!) – care avem un certificat de vorbitori, pe care l-am fi obținut probabil și de la Casa de Cultură Schillerhaus (dar n-ar fi fost cunoștințele atât de relaxat obținute în cei 12 ani de studiu în limba germană), ca domnul Diaconu – aici de față, scuzați comparația cu cei de mai sus.

Cum s-a ajuns într-o asemenea situație? Cum am ajuns eu, care n-am supt limba germană de la sânul Mamei, să citesc pe Goethe fără dicționar alături? De ce au mai rămas atâta de puțini etnici germani într-o țară în care la un moment dat reprezentau a treia națiune (și a doua ”conlocuitoare”, după maghiari)? Cu ce i-a atras patria-mamă sau de ce i-a gonit patria-adoptivă? Cum își vor regăsi ei rolul și rostul acolo și aici, care e menirea și poziția printre noi, majoritarii care-i sufocăm cu miticismele și balcanismele noastre? Sunt întrebări pe care nu îmi propun să le răspund, decât poate la finalul mandatului primului nostru Președinte de etnie. Și sper, spre binele nostru – al tuturor – să avem ce povesti: în special povești de succes și schimbări care s-au făcut … în bine!

Până atunci, permiteți-mi să ridic o cupă de șampanie pentru cei care-au venit călare pe-o decizie arbitrară, urându-le succes în activitate și nutrind speranța că Liceul German din București va rămâne, în continuare al Elevilor, Profesorilor, Părinților și … Absolvenților lui. Ah, da! … și al Ministerului, pentru că – fără Inspectorat, unde am fi fost noi astăzi?!

P.S. Sunt atât de calm, din două motive. În primul rând, fiindcă am intrat în Postul Paștelui și la creștini aceasta este o perioadă a iertării și un timp de meditație asupra decrepitudinii existenței noastre în această Vale a Plângerii. În al doilea rând, pentru că aceste bulversări ne-au prins în clasa a 5-a și a 9-a. Dar nu pot să nu mă-ntreb, cum aș fi reacționat ca Părinte, dacă mi-ar fi fost copiii în ani terminali?! 

johannis si reforma


Pe de-o parte, avem dintre aceia cărora soarta le oferă totul.

Dar, sub același cer și în același timp, trăiesc – alături de noi și mai mereu nebăgați în seamă sau luați la mișto, oameni care muncesc și trag din greu pentru a ieși din mizerie, pentru a scăpa de greu.

Pentru ei, pentru copiii lor: uite-o pe Carmen, fondatoarea unui neam nou. Pe ea, cine a romanizat-o, că vorbește atât de frumos englezește?!


Astazi sunt plouat si infrigurat, sa va spun de ce.

Dupa o noapte de veghe langa pompa care ne-a salvat de la o inundatie sigura, am asistat la o scena incredibila, surprinsa cu ajutorul telefonului destept, scena pe care va invit sa o revedem impreuna:

… mi-am pus cizmele de cauciuc, (din acelea pescaresti pe tot piciorul) am coborat si am stat de vorba cu Doamna din filmuletul de mai sus, am aflat cate ceva, informatii spuse printre dintii care-i clantaneau de frig. Afara erau 8 grade, dar feeling-ul era de -1. Am mai adaugat alte semi-idei dupa puterea de intelegere a unei minti surmenate de stress, si iata mai jos punctele principale pe care le-am desprins, sa fie spre invatatura generatiilor care vor urma:

1. Cand esti foarte hotarat sa ajungi intr-un loc anume, si esti aproape de destinatie, se poate intampla sa nu mai bagi de seama pericolele, sa nu le mai vezi. Doamna mai avea 50 de metri pana la punctul terminus, insa nu a considerat in mod serios balta de pe strada, cea care “rasarise” dupa o noapte de ploaie;

2. Lucrul la o multinationala (Doamna lucra la o firma de dulciuri cu nume mare) presupune sa primesti un “pachet salarial” – in cazul de fata “si masina de servici”. Fiind insa “de servici” si nu “personala”, poti forta nota, incercand sa treci Marea cu un vehicul neclasificat drept amfibiu;

3. Disperarea ne intuneca judecata: privind filmuletul nu ma pot abtine sa nu ma minunez de hotararea incercarii de a muta masina din locul impotmolirii ei, spre inainte … dar acel “inainte” presupune un necunoscut incontrolabil – inainte spre ce? Nu stim, dar disperarea iti da puteri, si atunci impingi la masina, pentru a face ceva, pentru a actiona. Inutil si ineficient, din pacate.

4. Compatimire din partea concetatenilor, atunci cand ajungi in situatii delicate?! Nu sperati la asa ceva, momentul in care masina mare trece pe langa masina mica, ingropand-o practic sub valuri este unul socant! Nepasare, batjocura, rautate – din toate cu varf si indesat.

5. Nu conteaza ca pe strada cu pricina locuiesc un Viceprimar al Capitalei si un Consilier Local de la Sectorul 5. Ca sunt proprietari pe strada oameni din industria publicitatii, avocati, medici, ingineri din domeniul energiei … Nici nu conteaza ca strada respectiva a dat numele unei formatii de muzica ce priveste spre viitor cu incredere – Bulgarush Band, nu conteaza nimic din toate acestea … Felul in care firma de constructii Dancor s-a hotarat sa gestioneze lucrarea de introducere a canalului si a apei este unul absolut naucitor: au inlaturat acum mai bine de doua luni dalele de fier beton care asigurau o minima stabilitate strazii si apoi, au disparut pur si simplu!!! La mijlocul strazii, in dreptul numarului 53, firma a creat cu maiestrie o adancitura, pentru ca apa sa se stranga, atunci cand ploua, intr-un singur loc!!! O gluma a constructorului? O respectare a unui proces tehnologic bine stabilit de specialisti? Nu stim. Ceea ce stim este ceea ce simtim – si simtim mirarea de a trai intr-o tara atat de inapoiata, cu pretentii de “intrata-n UE la 1 Ianuarie 2007”!

O singura intrebare o punem – de data asta direct catre EUROPA, asa nedefinita cum e ea la ora actuala: SUNTETI SIGURI CA AVETI NEVOIE DE ROMANIA PE HARTA VOASTRA ?!? … Si daca da, pentru ce anume?!